mai lasa-ma cinci minute

in care sa-mi dovedesti ca tot ce am crezut e gresit.

lasa-ma sa ma pierd intr-un parfum care nu e al tau

dar care e singurul care ma invaluie.

un parfum care ma pune capra intr-un bar aproape jegos

si ma saruta cu mai multa dorinta decat tine.

care dupa ma mangaie cu niste maini care te-ai astepta sa fie aspre

dar sunt la fel de fine ca pielea mea.

pentru ca de fiecare data cand ajung mai devreme acolo

ceva din mine se schimba.

ceva din mine uita de toata durerea si tristetea care zace in interior.

ceva din mine te uraste,

dar eu iti duc dorul.

pescarusii imi canta ca sa pot adormi.

"Mulţumesc" pe care nu le-am spus de crăciun, şi le spun de anul nou

I.
Vreau să le mulţumesc oamenilor din liceu, care întotdeauna mi-au spus că faptul că scriu nu o să mă ducă nicăieri.
Dacă nu eraţi voi, poate că nu mai aveam nici măcar un lucru care să mă ajute să-mi păstrez stabilitatea mentală şi luciditatea.

II.
Părinţilor care ţin să-mi amintească că sunt o greşeală.
Dacă nu eraţi voi, nu aveam depresie şi nu încercam să mă sinucid.
Nu omoram părţi din mine, doar ca să cresc.
Mulţumesc pentru depresie.
M-a dus spre artă.

III.
Mulţumesc celui pe care l-am iubit şi care mi-a frânt inima în repetate rânduri.
Mi-ai dat tuşul pentru culorile din mine şi inspiraţia pentru tot ce scriu.

IV.
Pentru toţi foştii prieteni, amici, care au dat prietenia pe succes şi care m-au înjunghiat pe la spate.
Pentru toţi băieţii care nu au avut nicio intenţie de a-mi reţine numele.
Pentru toţi profesorii care nu s-au uitat a doua oară la mine.
Pentru lipsa de popularitate.
Pentru hoarda de prinţese care m-au făcut să mă simt ca o exclusă social, care avea nevoie de aprobarea voasră-.

Mulţumesc pentru umerii reci, pentru că m-aţi făcut să mă simt ca un nimic.
Asta m-a determinat să îmi demonstrez, să nu  mai vrea să fiu un nimic.

Pentru tot ce a fost zis şi făcut.

Toţi o să muriţi şi o să fiţi uitaţi.
Şi oasele mele, se vor descompune şi ele, cu viermi mergând prin ele.
Dar cuvintele mele or să trăiască.

Pentru că sunt galaxii în mine,
în pieptul ăsta gol. Şi toate ţipă - eu exist, eu exist.

EU EXIST!

23. 8:58 PM

"Nu, nu eşti ca mine. Nu ai cum. Asta e imposibil, şi de multe ori am ajuns la concluzia că e mai bine aşa. Nu eşti nebun ca mine, nu ai dat u  milion pe o şampanie de căcat, nu eşti rănit ca mine, nu te rupi în bucăţi ca să îi faci pe alţii fericiţi.  Poţi să aştepţi, dar piesele nu or să se potrivească niciodată."
"Iar ai băut?"
"E nişte vină în geaca mea şi vocile nu mă lasă. Mâinile mele sunt reci, dar am inima mai caldă decât ai putea să-ţi imaginezi. Am înghiţit foc şi sunt un uragan."
"Eu cred că eşti doar beată..."
"Sunt mai rea decât demonii mei, atunci când vreau, sau când trebuie. Pot să mă omor, şi pot să te fac să-ţi fie şi frică şi dor de mine. O să mă tem la fiecare sunt şi am să întorc toate oglinzile. Dacă vrei să dai zidurile astea jos, dă-ţi seama că asta e treaba altcuiva. E treaba unui om pe care nu o să poţi să-l înlocuieşti niciodată. Poate nu ar trebui să fiu aşa rea.... Oamenii fac mişto de tine, indiferent unde eşti?"
"Nu, nu cred."
"Uite încă un motiv pentru care te invidiez."

În sticle mici de lichior se alfă toate speranţele mele, şi visele transformate în imperii. Supravieţuirea ochilor din oraşe, în care nu mă simt ca şi cum aş fi marginalizată, pentru simplul fapt că uneori,  nu pot să fiu om, nu pot să mă aflu printre oameni. Unii spun că arăţi ca tatăl tău, dar tu nu poţi să-ţi iubeşti copilul. Ştim bine cine suntem, dar nu vrem să acceptăm. Nu cred, tu ai plecat în bucăţi, fiind prea greu să respiri, şi eu căzusem în genunchi. Pentru că în momentele în care te supra-apreciez, ştiu  că mă înşel, de cele mai multe ori. Pentru că lumea nu e în ochii tăi, şi nici universul meu. Universul meu a plecat, acum ceva timp, şi eu l-am lăsat.

"Nu te mai holba la marginea lumii..."
"Sunt vederea blur-ată a întregii omeniri! "

27

"E un foc în interiorul meu care nu poate fi explicat, sau ţinut în frâu. Ştiai?"
"Nu. Şi oricum, nu înţeleg ce vrei să zici, sau unde vrei să ajungi."
"Asta pentru că nu îţi pasă."
"Eşti sigură de asta?"
"Simt asta."
"De ce?"
"Din vina ta."

Nu ar fi greu să îţi explic de ce mă faci să mă simt aşa, dar nu sunt dispusă. Pentru că ştiu că, la sfârşitul zilei, nu o să îţi pese oricum. Pentru dacă ţi-ar fi păsat destul de mult, nu aş fi ajuns să simt ce simt. Un alt paradox, în afară de cel pe care îl reprezint.

"Îmi plăcea acum câteva luni cum erau lucrurile. Când abia venisem din Vamă şi adormeam pe pieptul tău şi îţi simţeam pielea caldă cum se atinge de obrajii mei arşi de soare."
"Trezeşte-te!"

Sunt destul de sigură că tu nu ai spus asta, dar asta mi-ai transmis, poate fără să vrei. Deja nu mai mizez pe ceea ce-mi spui, ci pe ce mă faci să simt. Tăcerea e una din morţile mele, indiferent cât de conştientă sunt că indiferenţa doare cel mai tare. Cuvintele din mine nu suportă liniştea.
Spune-mi că eşti bine, pentru că mă tem că ziua de mâine e prea departe şi eternitatea se sparge deasupra capului meu.

"Asta trebuie să se termine."
"De ce?"
"Nu găsesc ce caut aici, şi nu mai găsesc nici în tine."
"Ce trebuie să se termine."
"Noi."


Mi-am luat ţigările, ţi-am lăsat pulovărul, şi am ieşit pe uşa care mă lăsa să ajung "acasă".
Nu mai caut nicio casă.

15

"Nu ai idee cât de aiurea e să pricepi şi percepi totul în simbolistică!"
"Adică?"
"Adică să stai să interpretezi fiecare vorbă, acţiune, mod de raportare al cuiva faţă de tine, indiferent de stare, dacă chiar asta vrei să faci, sau nu. "
"Poate că ai dreptate. Nu ştiu."

Invidiez noaptea, şi asta mă face să nu mai mă pot mişca. Atunci sângerez o noapte întreagă. Nu pot face oamenii să iubească viaţa. Curge sânge, curge apă, dragostea e moartă, totul e pierdut. Ai pierdut totul. Brusc, totul se schimbă, de la oameni, la ceea ce fac, cum fac. Tot. Natura există. Oamenii se pierd în luminile oraşului pe care îl iubesc şi urăsc în acelaşi timp.

"De ce taci?"
"De ce aş vorbi?"
"Frumuseţea din luminile oraşului pierdut sunt în ochii mei."
"Şi în păr."
"Urăşte-mă pentru tot ce am făcut, dar nu pentru felul în care sunt. Sau că trăiesc trectul din mormânt."


Afară plouă.

13

"Trebuie să simt ceva."
"Adică?"
"Nu sunt acasă, şi tu sigur o să pleci de lângă mine. Nu o să-mi arăţi ce nu ştiu când sclipirea din ochi o să-mi lipsească. Indiferent cât de mult ţi-aş spune eu că nu am să plec de lângă tine, şi orice altă dulcegărie de genul ăsta."
"..."
"Nu o să înţelegi că dacă te las să mă atingi, cele mai mari şanse sunt că deja consider că ai fpcut dragoste cu felul în care inima nu mi se opreşte din a bate atunci când mă gândesc la tine. Nu o să înţelegi că dacă îţi spun că sunt a ta, înseamnă că deja ai un loc în sufletul meu. Nu o să înţelegi că dacă te las să mă ai, e pentru că mintea mea, cel mai probabil, nu e capabilă să se oprească din a ţipa numele tău săptămâni la rând. Nu o să înţelegi că dacă te las să mă atingi, sunt şanse să nu mai fie nicio altă parte în mine pe care să nu o fi atins până acum."

Ştiu poveştile alea în care eventual ceva pe care îl iubeşti o să îţi fie luat, şi după nu o să faci nimic în afară de a fii întins pe podea, în afară de a plânge, să te gândeşti la toate elementele din tine, mai puţin cele ridicolde. Pentru că ştiai că o să se întâmple, şi, chiar şi mai rău, în timpul în care eşti pe podea şi plângi, te uiţi la locul în care peretele şi podeaua se ating, şi realizezi că nu ai vopsit aşa cum trebuia, de exemplu.
Şi nimic nu va mai fi de ajuns.

"De ce nu mai scrii?"
"Scriu."
"De ce nu mai scrii pe mine?"
"Nu mai am când, sau de ce."
"Adică?"
"Eu eram un ocean, tu ţi-ai încălcat promisiunile. Sari dintr-un subiect serios pe care încerc să-l discut cu tine, care sunt din ce în ce mai rare dintr-un motiv, într-unul de tot căcatul, de genul cum se numea nu ştiu ce melodie."
"Şi de ce te deranjează?"
"Pentru că m-ai aruncat între lupi, dar nu înţelegi că m-am întors cu ei după mine. Conduc haita, şi tu nu ştii."
"E imposibil."
"Nu chiar."

Dacă prietenii adevăraţi sunt cei care te înjunghie din faţă, de tine ce să zic?

"De ce nu mai zici nimic?"
"Nu maia re niciun sens. Ceva mai puţin ironic decât noi doi nu ar putea fi decât un şut fix în coaie! Crede-mă şi ală ar avea mai mult sens decât ce se întâmplă aici."

Nu, eu nu mai am şanse. Dar, din păcate, nu am nici curaj. Ştiu, sau, mai bine zis, simt că nu mai am timp, şi indiferent cât de mult aş avea nevoie de un antidot, ştiu că nimeni nu o să mi-l dea.

11

"Mă ţii trează aiurea."
"Ţi-am zis noapte bună acum 2 ore."
"Da, ştiu. Dar nu dorm."

Dă-mi tot ce ai, pentru că nimeni nu se opreşte până nu te vede că ai căzut. Nimic nu mai e de ajuns, dar nici nu are sens să încep să-ţi explic ce vreau să zic. Inima mea bate în tone, şi mii de voci îmi sună în ureche. Trage aer în piept, şi hai să dispărem, pentru că oricum nimeni nu ascultă ce ar spune oricare dintre noi.

Hai să fugim. Undeva, nici nu contează prea mult unde. Viaţa mea e un uragan, şi poate de aia nu dorm. Ia-mă de mână şi hai să găsim o cale. Prietenii adevăraţi te înjunghie în faţă.

"Promite-mi că nu o să pleci."

Arată-mi ce nu pot vedea, pentru că tu m-ai pus ăn genunchi. Cross my heart and hope to die, pentru că nu am să plec.
Eşti cam tot ce am nevoie, şi îţi promit asta, alături de faptul că eşti tot ce văd.

"Poţi să mă târăşti prin iad, atâta timp cât te ţin de mână. Te-aş urma şi acolo."

Monolog dubios pentru că prefer să tac.

"Lasă-mă să te respir, pentru că o să fiu gravitaţia ta, dacă vrei să fii oxigenul meu."
"Eşti nebună."
"Da, ştiu asta."

Din cauza unuia ca tine am ajuns să vă urăsc pe toţi. Spune-mi că mă iubeşti şi că nu o să pleci niciodată, iar apoi fa-ţi bagajele şi pleacă. Ea e copilă, tu eşti bătrân pe semne. Puţin, puţin, spre foarte mult. Nimeni nu te ia în serios când vorbeşti de boala ta. Nu, nu vreau să uit cum era la început Alături de toate primăverile din stomac.

"Ar fi ciudat fără tine."
"Crezi?"
"Sunt sigură."
"De ce?"
"Pentru că mă ataşez de oameni destul de repede. Pentru că inima mea e ca un fel de spectru, şi mă simt departe de casă."
"Vrei să pleci?"
"Arată-mi sclipirea aia din ochii care adună stele în plină zi. "

08

„Zâmbeşte.”

„De ce aş face-o?”

„Te ţin în braţe de ceva timp, nu te face să te simţi deloc mai bine?”

„Ba da, dar nu vreau să zâmbesc.”

„De ce?”

Pentru că nu am încredere în tine, pentru că mă deranjează că te uiţi după curu’ oricărei tipe, aproape care trece pe lângă tine, noi, nici nu contează. Pentru că nu am certitudinea că tu nu ai pe alta, sau că eu nu am devenit, între timp, „alta”. Pentru că suntem într-o relaţie, dar eu nu simt asta. Pentru că mi-am dus speranţele prea sus. Şi ştiu că trebuie să se lovească de pământ foarte curând. Vrei să fiu sinceră cu tine?! Nu mă suporţi când sunt trează, nu mă meriţi că sunt spartă.

„Nu vreau, pur şi simplu.”

Ai renunţat. Atât de previzibil...

„Vrei cafea?”

„ 2 beri, te rog.”

„Nu avem...”

„Banii sunt lângă uşă.”

Confuzie totală, amestecată cu ură. Mi-e dor de tine la nivelul la care te urăsc, pentru că eşti în oasele mele. Să-ţi ţip numele e inutil, ar fi mut. Să renunţ la ideea de noi e o decizie mult mai bună, poate. Aşa simt. Sper să nu fie aşa, totuşi.

„Să-mi bag pula în capul meu de proastă cu speranţele pulii!”

„Adică?”

„Unde e berea?”

„Lângă uşă.”

Simbolismul vieţii..

„Mersi.”

Să te omor ar fi uşor, dar nu s-ar compara cu moartea din mine.  Şi e vina mea, pentru că eu mă las să simt chestii, când mi-am impus să nu o mai fac. Dar pot să reneg sentimetele pe care le am, indiferent cât de mult aş vrea.

„Dacă aş pleca, m-ai căuta?”

„Următoarea.”

„Răspunde.”

„Următoarea!”

„Care e mâncarea ta preferată?”

„Sushi.”

„Ai mâncat vreodată?”

„Am făcut eu o dată, dar nu am fiert destul orezul şi nu a fost chiar aşa bun.”

„Păi şi de ce e preferata atunci?”

„Următoarea.”

„Care e ideea ta de frumos?”

„E complicat.”

„Răspunde.”

„Ţi-am răspuns.”

Dacă nu eu, atunci cine să te suporte? Întrebare retorică la care am găsi un răspuns destul de repede, şi nu ar fi aşa greu. Deja străină de ceea ce te reprezintă, de unde până unde eşti. O să şterg „noi” din tot ce mi-am imaginat.

„Ştii, nu mi-am dorit niciodată o pereche de ochi străină mie. Şi de multe ori mi-am imaginat chestii cu oamenii care nu trebuia, şi cu care nu avea niciun sens.”

„Ce căcat înseamnă asta?”

„E o discuţie fără sens. Ignoră-mă.”

Te-ai uitat pierdut, 2-4 secunde, după care ai trecut peste.

 Mi-aduc aminte când mi s-a spus „Nu te schimba niciodată.”... 

19

Mă ascundeam undeva între texturile în care gândeam amândoi, dar pe care niciunul nu le împărtăşea. Motivul era simplu: un sfârşit se apropia cu paşi repezi, mai repezi decât apusul de la 5-6 dimineaţa din Vama Veche. Îmi mângâiai mâinile, încheieturile, şi simţeam cum soarele se îneacă în tăieturile de pe ele.


"Eşti nebună."
"De ce?"
"Am pierdut numărătoare undeva pe la 172."
"172 de ce?"
"Tăieturi. Şi alea doar pe mâini şi picioare."

Nu avea sens să stau să-ţi explic că niciodată nu m-am simţit iubită, că nimeni nu a reuşit să mă facă să mă simt bine cu mine, că oamenii sunt răi, dar nu toţi, că sunt un paradox ambulant. Sau poate că avea sens, dar nu aveam chef. Mi-am umplut gura cu lacrimi care nu trebuiau plânse.

"Îmi pare rău. Cred."
"Pentru?"
"Pentru că nu o să pot vreodată să te fac să înţelegi de ce sângele care curge e cea mai bună alinare pentru mine."
"Ştim amândoi că nu trebuie să fie aşa. Nu?"
"Poate."

Mă uitam la toate rănile mele din ieşirea corpului care mă ţine captivă în ceva ce nu sunt eu.

"Ştii, de foarte multe ori m-am gândit că nu am murit cu un sens, că trebuie să mai fac ceva, înainte să dispar."
"Ce să faci?"
"Nu ştiu, aia e chestia. Dar, totuşi, de cele mai multe ori am ajuns la concluzia că nu am murit pentru că am fost o laşă."

Te uitai la mine, nu înţelegeai mai nimic, dar ochii tăi era sticloşi. Şi goi. Puneam flori în pămănt, pentru toţi cei care nu au făcut un dezastru, şi au uitat de mine. Voiam să-mi pierd echilibrul, de parcă luam heroină. Şi am încercat, dar nu mai e nimic ce poţi face.
Poate nu a fost niciodată.
Cine ştie?

"Nu-mi place să te văd că plângi."
"Uită-te în ochii mei şi mai spune asta o dată."
"Nu pot."

Tu nu eşti un templu, şi eu nu sunt tantra. Nu pot să-ţi iau păcatele, cum nici tu nu poţi să fi compasul meu moral. Îmi place urma buzelor tale pe spatele rănilor care stau să se deschidă. Mă băteam pentru soare cu o persoană care nu voia să ajungă la mine.

Nu, nu mă mai doare. Eu şi tu nu o să fim nefericiţi. Dar aş vrea să facem schimb de roluri, să vezi cum e să fii eu.

"Îmi place că atunci când sunt beată, mă duci acasă, ai grijă să nu mi se întâmple nimic. Viaţa e scumpă, de restul mi-am luat jointuri, şi tu le împarţi cu mine."
"De multe ori îmi ceri să îţi dau încă o doua şansă, dar nu ştii câte mi-ai dat tu mie, fără să-ţi cer eu."
"Mmm.. Poate ai dreptate. Nu ştiu. Ai auzit de chestia aia cu fără tatuaje şi pierce-uri în licee?"
"Da, de ce?"
"Mi se pare o tâmpenie. Adică, îmi imaginez cum era dacă asta se aplica atunci când eram eu în liceu, aveam şi pierce-uri, şi tatuaje. De ce căcat mă face asta mai proastă? Adică, na, sunt olimpică naţională la română, am tatuaje de la 16 ani, şi pierce-uri din clasa a 6-a."
"Nu te mai enerva aiurea. Nu are sens."
"Pune-mi şi mie cafea, te rog."

Undeva, între noi, un zid începe să se surpe. Şi câte o lumină mai trece prin el, atunci când nu ne aşteptăm.

24

"Scuze că am întârziat."
"E ok, timpul nu există, şi tu ştii asta foarte bine."
"Sunt prea aproape de tine."
"Adică?"
"Nu mă mai pot ascunde. Şi ştiu că totul o să se termine în curând."
"De ce zici asta?"
"Pentru că o să pleci, şi nu o să-ţi mai pese de mine, sau de faptul că între noi doi e ceva."
"Eşti tu sigură de asta?"
"Da."
"De ce?"
"Pentru că am mai trecut prin chestia asta o dată. Şi s-a întâmplat la fel. Şi ştii, şi prietenii pot să îţi frângă spiritul, de asemenea."
"E prea devreme pentru asta."
""De ce e prea devreme? Pentru că am pierdut tot şi pe oricine am iubit? Şi, ştii, pot să trăiesc fără tine, dar chestia e că nu prea vreau."
"De ce?"
"Pentru că sunt egoistă, şi pentru că am investit prea multe în tine, în noi, ca să las totul să se ducă dracu. Dar, în acelaşi timp, sunt conştientă că aşa se va întâmpla. Şi e chestia e dubioasă în care m-ai făcut să mă simt eu, lucru care nu s-a mai întâmplat de prea mult timp."
"Dar totuşi, crezi că tot se va termina."
"Sunt destul de sigură. Pentru că o să merg cu pereţii de lângă mine, tu o să uiţi că exist, nu o să îţi mai pese, mie o să-mi pese, şi de fiecare dată când o să mă uit la telefon o să sper să fie un semn de la tine, dar nu o să fie."
"O să fie timpul nostru."
"Dacă timpul nu există, nici noi nu existăm?"

Linişte. Ca de fiecare dată când discutăm ceva serios. Din Eden, şi până aici. Din Purgatoriu şi un pic mai departe. De acolo până dincolo. Pentru că e ceva tragic în mine, şi ceva frumos în tine, dar nu se poate ca astea două lucruri să crescă la unison. Sau să existe.
Nici măcar un pic de ironie. Nu e timp pentru mine.
Pentru că am cunoscut mulţi oameni până acum, şi niciodată nu mi-au plăcut ochii căprui. Şi apoi, ai apărut tu, care eşti un amalgam de lucruri care nu mi-au plăcut niciodată atât de mult. Şi, brusc, ochii ăia căprui au devenit favoriţii mei.
Şi tot oraşul dormea cu mine, tot oraşul simţea ce simt eu, tot oraşul te vedea cum te văd eu.
Să punem difuzoare pe spitale. Să anunţăm naşterea şi moartea atunci când se întâmplă. Să vedem care câştigă.

"Ştii, dacă aş dispărea din viaţa ta, nu cred că mi-ai simţi lipsa."
"De ce?"
"Nimeni nu-mi simte lipsa. E exact chestia aia, cu sau fără mine, lumea continuă, oamenii trăiesc şi mor, la fel cum e normal. Nu am niciun  fel de efect, nici atunci când sunt, nici atunci când nu sunt."
"E doar o părere."
"Poate, dar nimeni nu mi-a dovedit contrariul."
De fiecare dată când zâmbesc, sper că te uiţi. Nu pentru că vreau să vezi că sunt fericită, ci pentru că sper să te îndrăgosteşti de zâmbetul meu, la fel cum m-am îndrăgostit şi eu de-al tău.

"Sunt multe lucruri pe care nu o să ţi le spun niciodată, şi de asta le scriu."

04

"Nimeni nu mi-a spus ca se simte ca eternitatea cand stelele stralucesc pentru cineva la care tii."
"Trebuia sa stii."
"De unde? Sau de la cine?"
"Din tine."
"Mi-e dor de punctuatie."
"Pentru ca esti nebuna."
"De ce zici asta?"
"Nici nu conteaza. Edti nebuna mea."
"Dragoste, durere, tristete?"
"Cel mai probabil."
"Ne-am pierdut semnatica si sensul pe drum."
"Iti pare rau?"
"Nu stiu."

Uneori, ma intreb ce las cu tine cand plec, ssu daca iei ceva din mine cand tu pleci. De multe ori ajung la concluzia ca nici macar nu mai conteaza asta. Pentru ca atunci cand totul are sens, eu il pierd pe al meu. Si somnul ma invaluie incet, la fel cum mainile tale imi invaluie gatul. Da, te iubesc si cu mainile in jurul gatului mei.
Multi m-au intrebat de ce nu scriu toate chestiile prin care am trecut, un fel dr auto biografie. Le-am zis ca alea sunt lucruri pe care nu le stiu decat cateva persoane, si ca e mai bine asa. Dar, daca cineva ar sta sa citeasca printre randurile mele si cele din mine, ar afla ca zic tot si chiar mai mult, fir ca vreau sau nu.

"De ce ti-e atat de greu sa dormi?"
"Pentru ca sunt o persoana nocturna. Intotdeauna o sa prefer noaptea in favoarea zilei. Mi se pare mult mai interesanta, chiar magica."

"Stii ce mi se pare incredibil?"
"Ia zi."
"Faptul ca dupa atata timp, tot ai vrut sa incerci.
"Ce sa incerc?"
"Sa incrrci ceea ce acum cativa ani nu avea sens. Sa incerci sa existe un "noi"."
"...."
"Si stii ce mai e asa?"
"Ia zi."
"Sunt mai multe, de fapt."
"Avem timp."
"Nu-mi vine sa cred ca ru eram dispusa sa nu incerc, sa te refuz, sa raman cu tipul cu care eram. Faptul ca am crezut la inceput ca vrei sex si atat de la mine. Faptul ca avem un loc al nostru si atat. Ca mi-am revenit, ca nu mai sunt suicidala, ca nu mai ma gandesc la ce ma gandeam inainte de tine. Ca nu imi pare rau ca am acordat sansa asta unui om care mi-a fost prieten, cat de cat, inaibte de a-mi fi iubit."
"Regreti ceva?"
"Da."
"Ce anume?"
"Ca sunt proasta. Ca credeam ca tipul cu care eram era "the one", desi daca ma gandesc mai bine, aveam motivele mele. Dar, cand ma uit la tine si cand ma saruti, simt gustul urmatorilor multi ani. Atat de multi incat nu stiu care e numarul lor."
"Altceva?"
"Ca ma apuca sentimentalismul cand tu nu esti langa mine. Desi, si daca ai fi, nu cred ca ti-as spune, pentru ca am impresia ca par genul ala de tipa proasta cand o fac."
"Ai multe impresii gresite."
"Ai si tu dreptatea ta."

Nu, nu ma mai inec in somn. Si e bine. Mi-a luat 20 si ceva de ani sa invat sa ma iubesc, si nu am timp sa ii explic altcuiva cum sa o faca, sau de ce ar face-o. Nu, nu mai mi-e greu sa respir.  Si e bine. E mult mai bine decat ma asteptam eu.

11

"Vrei sa mergem la mare?"
"Vreau inghetata."
"Haide, ma, putem sa mergem in Vama, sau Costinesti!"
"Vreau sa facem lucruri mari impreuna. Adica, sa incepem de la nimic, sau mai nimic, si sa ajungem sa avem ceva misto impreuna."
"Si eu."
"Esti atat de simplu."
"Ce vrea sa insemne asta?"
"Asta a foat singura ta reactie, "si eu"? Sa-mi fut un cap in gura!"
"De ce pula mea te-ai enervat?"
"Pentru ca esti simplu, sau asa imi pari, cand nu scriu despre tine. Pentru ca nu te stiu, de fapt, dar vreau sa te cunosc. Usor. Treptat. Ritmat. Inconsistent."
"Esti sincera?"
"Nu, te mint. Ce cacat, ma?"
"Nu mai zice "ma". Ai zis ca nu mai zici asta."
"Unul va muri, si celalalt o sa sufere."
"Ce?"
"Exact ce ziceam. Da-mi si mie berea si o tigara."
"Ne lasam de fumat."
"Da, stiu. Nu-ti dau berea."
"De ce?"
"Ia-o, e langa tine."

Mereu ma faci sa ma simt  proasta cand vorbesc cu tine. Chiar si atunci cand te intreb ce ai zis, pentru ca stii ca nu aud cu o ureche, si niciodata nu cred ca inteleg ce trebuie. Iti dau generozitate, nu imi da cruzime. Pentru ca esti genul ala de om dupa care nimic nu mai are sens. Acelasi sens, sigur nu.

"Mintea deschisa."
"De fapt, e usa deschisa. Atat. Nu mai avem mancare."
"Nici bani."
"Da-mi berea.!
"Ce ai mai scris?"
"Nu e treaba ta. Uneori, nici a mea."
"Scrie-ma!"
"Esti arta, idiotule! Arta mea, arta care nu ma intereseaza daca ajunge undeva. Nu ai sa mori vreodata."
"Scrie-mi pe corp."
"Luna mi-e muza. Hai sa o asteptam."
"Uite berea. Ia si o tigara."
"Te-am iubut dinainte sa te cunosc. De parca atomii din mine au fost mereu atrasi de atomii din tine, si cumva, s-au intors unii la altii. Si e un intreg, un univers,  complet si imperfect. Si poate chiar suflete-pereche."
"Tocmai ai explicat stiintific, fantastic, literar asta."

Toarna-mi vise in strecuratoarea dintre coaste si stern. Trei puncte, lipseste unul.

"Hei!Ce mai faci, eşti bine?"
"Da, sunt bine. Mersi. Respir foc şi sunt un dragon, deci invincibilă."
"Arăţi bine. Eşti cumva la dietă?"
"Nu, nu, nu. Nu sunt o fată grasă. Şi ştii ceva, ştiu că am mai luat câteva kilograme, dar chiar îmi place să lovesc umflăturile abdomenului când stau jos."
"Nu îmi place să mă uit în oglinzi, pentru că e doar sticlă, până la urmă. Şi eu sunt mai mult de atât."
"Eşti foarte frumoasă, ştiai asta?"
"Mereu am ştiut, doar că nu am ales timpul potrivit să accept asta. Cred că prefer să fiu incomodă, să am aşteptări mari de la a fi frumoasă. Pentru că mărimea picioarelor mele nu ar trebui să conteze, şi nici culoarea părului nu ar trebui să-mi dicteze ce pot sau nu pot să fac, şi faptul că sunt fată nu ar trebui să însemne că sunt o păpusă."
"Mai ai ceva urme de depresie?"
"Da. Depresia şi ura de sine îşi fac părul împreună, şi uneori le las să-l facă şi pe al meu. Deseori stau în duş şi vorbesc cu Dumnezeu. Nu cred că mă aude, pentru că nu prea cred în el. Dar aştept să-mi revin total.(dacă aşa ceva există, măcar)"
"Nu mai avem timp, dar vorbim săptămâna viitoare, ok?"
"Sigur, O să mă uit dacă am planuri."
"Ok. Sună-mă ca să putem aranja o întâlnire, dacă obişnuitul nu iese cum ar trebui. Şi ţine minte că şi ceea ce e stricat şi făcut bucăţi e frumos. Altfel, puzzle-urile nu s-ar vinde."

Şi a plecat, şi lumina a început uşor să moară.
Nu ne-am mai văzut de ceva timp, dar am un motiv bun pentru asta, aşa că nu fii supărată. Ţi-am promis că nu o să mai am nevoie de tine, nu e chiar vina mea dacă nu ai vrut să mă crezi. Dialogurile noastre nu mai au atât de mult sens acum, asta e chestia. Mă descurc fără tine, nu am murit, sunt bine, sunt mai bine decât am fost vreodată, de fapt, deci, cred că pot să spun că poţi să pleci. Oricum, e imposibil să te uit. Suntem aceeaşi persoană, şi nu cred că am să mă mai uit vreodată.

05

Dacă mă laşi să-mi pierd minţile, promite-mi că nu mă ajuţi să le caut niciodată. Şi că nici tu nu ai s-o faci.
Nu ar mai avea nici măcar un sens, deci de ce să te mai chinui, până la urmă?
Intră în istorie cu mine, şi hai să schimbăm tot ce nu ne-a plăcut niciodată, nu are ce să se întâmple. Rău. Cred. Sper. Nu ştiu. Poate că da, de fapt, poate că e cel mai probabil că da.
"E posibil s-o dai, dar e probabil s-o iei."
Hah!
Nu, nu sunt genul ăla de tipă care nu a vrut "decât" lumea, sunt genul de tipă care vrea să-şi facă lumea, cu oamenii care trebuie, locurile care trebuie, aşa cum trebuie. Şi fiecare ar aduce câte ceva, dar ceva anume, care să se potrivească cu tot ceea ce există deja. Da, asta ar fi frumos.
Pentru că mă bucur că te-am cunoscut, şi vreau să ştii asta. Pentru că asta e pentru tpţi care nu merită şi pentru toţi cei care s-au întrebat dacă am scris vreodată despre ei.


Închide ochii, totul va fi bine.

Am investit prea mult timp în toate astea, ca să le las acum să dispară. De fapt, nici nu cred că ar dispărea, ci doar s-ar face nevăzute pentru puţin timp. Sau mai mult. Nu ştiu.
Acorduri de pian şi vioară? Nu, nu prea cred. Mi-ai urat să găsesc pe cineva care să mi le ofere, dar nu vreau asta. Vreau cu totul şi cu totul altceva.

"Vrei ochelarii mei?" şuierat un fel de dorinţă care nu ştiu ce era de fapt.
"Nu, mi-e bine."

Dragă, nu te îndrăgosti de mine. Ăsta ar fi singurul sfat pe care oricine ţi l-ar da, dacă ai întreba. Nu, nu am să mă complic să-ţi explic de ce, de cum, de unde până unde. E o poveste mult prea lungă pentru cât de inutilă e de fapt.

"Ţi-ai asuma un risc destul de mare, dacă ai ştii că ar putea ieşi ceva mişto din chestia aia?"
"Depinde.."
A, da! Acel magic "depinde" care ruină orice fel de vis pe care aş putea să-l am, sau speranţă care a mai rămas. Ador momenetele alea când mă uit la tine, şi tu eşti jumătate sau trei sferturi adormit. Pentru că eşti foarte calm. Cam la fel cum e vremea înainte de furtună. Nu, nu a venit nicio furtună până acum. Ştiu, la un moment dat o să vină, dar pot să mă bucur până atunci. Şi tu nu ai nici măcar un cuvânt de spus aici.

Pentru că femeile strică bărbaţii. Cocoloşindu-i, oferindu-le totul pe tavă, spunând "nu, nu e vina lui, e vina mea", "lasă că aşa e el", "ştiu că mă iubeşte chiar dacă a făcut X chestie".... Sugi pula, eşti o retardă dacă crezi căcaturile pe care tu singură ţi le spui, ca să îi iei apărarea! Şi ştii de ce? Nu ştii, evident. Pentru că ăla nu mai e bărbat, la fel cum aia nu mai e iubire. A, ok, îţi convine să stai 3-4 ore să bei un suc, în timp ce el stă să bea 14 beri pe banii tăi? Îţi meriţi soarta. Retarda pulii mele....

Mă simt foarte hateriţă de ceva zile încoa' şi nu ştiu de ce. Sau, nu vreau să realizez de ce.
Pula mea, nu-mi convine, nu ar trebui să mă mai intereseze. Aşa ar fi normal, nu? E fix ca pula, că nu merge aşa.
Mi-am pierdut metaforelele, comparaţiile, hiperbolele şi orice altceva. Mi-am pierdut o muză? Care? De ce? De unde până unde am muze?
Muze mute poate, dar nici măcar una care să-mi inspire altceva?
Mă simt cam la fel de hateriţă cum e toată lumea pe Facebook zilele astea, pentru că, aparent, sunt foarte deranjaţi de faptul că în state e legală căsătoria între persoane de acelaşi sex. Vă doresc să aveţi copii gay, şi să trebuiască să treacă prin aceeaşi ură pe care voi o afişaţi pentru că sunteţi o naţie de încuiaţi la minte, şi de ipocriţi.


Futu-vă religia....

25

Uneori mă bucur că mi-am găsit dependenţe, pentru că ştiu că indiferent ce s-ar întâmpla, ele or să fie acolo, chiar dacă eu o să mă uit la tine în continuare cum dansezi cu cuvinte mari pe care nu le înţelegi.
"Obişnuiam să cred că nu trebuie să cred în plasa aia care te prinde când cazi."
"Nu-mi făceam planuri. Mai ales pentru atât de mult timp."
"Sunt sigur că tu mă urăşti pentru cât ţi-am stat pe cap."
"Sunt sigură că prietenii tăi mă urăsc."
"De ce zici asta?"
"Asta mi se pare o variantă destul de bună şi adevărată."
"Să te urască pentru că datorită ţie m-am ambiţionat să fac ceva, mi-am găsit job, vreau să plec din Ploieşti, şi aşa mai departe?"
"Chiar şi tu mi-ai spus că am intrat în creierul tău şi am început să reamenajez, deşi ştim amândoi că nu voiam să fac asta."
"Îţi dai seama ce ai putea să faci dacă ai vrea?" s-a strecurat un fel de "te rog, nu face mai multe", sau cel puţin aşa mi se părea mie.


Stăteai întins, pe jumătate adormit, pe jumătate nervos. Nu, nu ştiu de ce erai nervos. Voiam să beau ceva, dar  nu ştiam ce. Şi parcă nu aveam chef de bere. Mă uitam la tine şi începeam să-mi dau seama de ce nu a mers nimic până acum. Şi-mi place că eşti mai matur decât mine, pentru simplul fapt că mă "pui la respect", şi anulezi antitezele din mine. Pentru că sunetul e lichid atunci când sunt cu tine, şi pentru că mă asculţi, chiar dacă debitez ca o retardă, sau spun ceva interesant. De obicei, o să îţi povestesc acelaşi lucru de vreo cinci sau şase ori, ca să fiu sigură că ai înţeles.
"Nu vreau să fac asta."
"Ce nu vrei să faci?"
"Nu ştiu...." un pic de dezamaăgire s-a scurs din mine.
"Iartă-mă şi ia-mă în braţe."
"Cum poate să încapă atâta iubire într-o chestie aşa de mică?"
"Esenţele tari vin în sticluţe mici."


Nu mai aveam spaţiu destul, dar nici prea mult. Şi buzele tale nu erau de acord cu ochii, şi nu ştiam unde e noaptea pe care o cunoşteam eu. Te strecurai printre mâinile şi picioarele mele, şi soarele s-a ascuns de noi.
"Unde mergem?"
"Oriunde. Vreau doar să te privesc."

Eşti unul din puţinii oameni care au dispărut, şi s-au întors la un moment dat. Şi nici nu ai idee cât de bine îmi pare, indiferent cât de miserupistă sau nenorocită par. Şi când îţi spun că-mi pare rău, chiar îmi pare rău. Când îţi spun să mă muşti, vorbesc serios. La fel şi atunci când vorbesc cu tine, cam despre indiferent ce. Dar tu nu crezi.
Pentru că aştept de 20 şi ceva de ani să ajung în punctul în care să mă iubesc, sau să mă plac măcar. Şi acum, o dată cu venirea ta în viaţa mea, am ajuns în punctul ăla. Şi nu mai am de gând să stau să încerc să fac lumea să mă placă. Nu m-a interesat până acum, nu mă interesează nici acum.
"Eşti frumoasă când eşti nervoasă."
"Dar nu-s nervoasă..."
"Atunci, ce ai?"
"Mă gândeam"
"Spune-mi şi mie, nu te mai gândi singură."
Îmi turnai vise în pahar, care era de fapt o cană termică al cărei capac s-a pierdut.

22

"Am încercat să nu mă mai gândesc la tine."
"Şi cum merge?"
"Păi, am băut o sticlă de vodkă doar ca să-ţi uit numele. Măcar o secundă."
"Şi, a mers?"
"Eşti retard?! Îţi scriu şi vorbesc în acelaşi timp."
"Cu cine dracu ai băut?"
"Cu A."
"Aham..."
"Nu mă lua cu aham...! Zi ce ai de zis!"
"Ţi-am mai zis o dată, şi te-a durut fix în cur! De ce pula mea să mă mai chinui, când oricum eşti retardă şi îţi bagi pula în tot ce zic?"
"Pentru că ştii că nu îmi bag pula. Mi-ai zis să am grijă dacă ies să beau cu el, să am grijă ce fac. Ce pula mea crezi că am făcut?!"
"Păi, să vedem: eşti o tipă care arată bine şi care iese să bea vodkă cu un tip. Oare ce poate să se întâmple?"
"Nu fii retard. Ştii că nu s-a întâmplat nimic. Ţi-am promis că nu o să se întâmple nimic."
"Şi eu de ce ar trebui să te cred?"
"Pentru că şi eu te cred când îmi spui că nu o să mă înşeli, şi pentru că am încrederea aia oarbă în tine. De aia! Termină şi nu mai fii atât de retard, ştii bine cât am aşteptat şansa asta, şi că nu vreau să se ducă dracu' tot, pentru că unul din noi, eu, e handicapat!"
"E prima oară când te văd nervoasă. Şi eşti frumoasă...."


Mă priveai în linişte şi culori, în timp ce mă bălăngăneam prin cameră, căutând ceva, cel mai probabil alt fel de alcool, dar nu ştiu sigur. După vreo 10 minute în care am căutat fără ţintă te-am întrebat unde dracu ai pus berea. "Eşti beată. Stai jos."
"Nu mă lua cu d-astea. Unde ai pus-o?"
"În maşina de spălat."
Iar mă iei cu jocul ăla dubios al tău, în care nu ştiu cine eşti sau ce vrei. Aştept să mă trezească cineva, să te trezeşti şi tu cu mine. Să ne amintim de noi doi, de noi toţi. Pentru că ne înjurăm dar ne iubim.
"Zi ,în pula mea, n-am chef de jocurile tale dubioase!"
"Uită-te şi ai să găseşti."
Mă enervai că erai aşa calm. Am renunţat, m-am aşezat pe lângă tine.
"De ce te dai bătută? De ce renunţi şi cine eşti?"
"Ăsta e alt joc de-al tău?"
"Răspunde."
"Pentru că nu vreau jocurile tale, şi aş prefera să-mi spui direct. Până la urmă, cât te costă să visezi?"
"O viaţă."

Ai crescut, şi nici măcar nu mă refer la vârstă. Am ridicat o mână pentru noi, apoi am lăsat-o jos, pentru că oricum nu schimbă nimic.
"Vreau la mare."
"Hai să mergem."
"Avem muncă. Ai, de fapt. Pentru că nu m-a sunat nimeni deocamdată."
"Ai şi tu dreptate. Dar, mergem vara asta, ok?"
"Mergem."



"Ştii că niciodată nu mă aşteptam la asta ,nu?"
"La ce?"
"Mă aşteptam să nu însemn nimic pentru tine, chiar dacă eram dispusă să încerc o eternitate."
"Însemni prea mult."
"Schimbăm  nişte vise pentru altele?"
"Hai să le facem noi!"


Vanilie şi scorţişoară aruncate prin cameră, alături de vânătăile mele şi hainele tale.


"Mâine am să te iubesc mai mult ca azi, dar lasă-mă să te gust."
"Lasă-mi aceleaşi semne pe care mi le-ai lăsat şi până acum."

21

"Ştii ce mi se pare uimitor?"
"Ce anume?"
"Faptul că trăim într-o lume atât de mare, dar atât de mică, în acelaşi timp. Adică, planeta asta e enormă. Şi, uită-te la noi, de exemplu. După 4 ani, ne-am reîntâlnit. Şi acum sunt mai flămând de tine, ca niciodată."
Scriitorii romantici au nevoie de o rază de soare, şi cam atât. Şi mă încălzeşte faptul că scriu despre tine, că nicio altă tipă nu o să miroasă ca mine, şi că niciuna din ele nu o să poată să te agaţe, aşa cum o fac eu când scriu sau povestesc. Regulile sunt simple, şi transmitem mii de stări.
"Dă-mi muzele tale."
"Nu pot."
"De ce?"
"Pentru că tu nu ai avea ce să faci cu ele, şi pentru că nici eu nu ştiu care sunt muzele mele, de fapt. Nici măcar nu ştiu dacă am aşa ceva."
"Trebuie să ai..."
"Zici?"
"Cred."
Chestia e că realizez cât m-am schimbat, că nu mă mai lupt pentru aceleaşi chestii pentru care se luptă toţi. Înainte de a fi urâţi sau frumoşi, suntem oameni, deci suntem pământ.
Societate dezinformată.
Nu, nu am haine din vitrină, am obosit, mă sting ca un asfinţit. Dar, tu eşti cu mine, deci îmi pare bine.
"O îmbrăţişare spune mai multe."
"Locul meu e aici, şi tu eşti la fel de emotiv."
Ai venit şi ai plecat din viaţa mea, dar tot te-am ţinut minte.
Încă mă mir.
"Ştii că am colorat peisaje cu versuri mute, nu?"
"De ce te subestimezi şi nu te crezi?"
"De ce mi-ai întors întrebarea?"
"Ţi-e dor de mare?"
"Ce simţi când taci?"
"Cine eşti când nu te vede nimeni?"
Ambrozie la final de întrebare, cu melodii triste pe fundal, pierdute în pereţi reci.
Nopţi albe şi zile negre. Dau un drog pe noroc. Poate şi mâine o să fie la fel, şi acasă o să se schimbe atmosfera.
Mereu e vorba de bani, şi din intenţii bune nu poţi să trăieşti. Cei dragi sunt străini, şi doare să le văd zâmbetul ăla fals pe chip.


"Oamenii te ocolesc."
"Ştiu."
"De ce?"
"Pentru unii, sunt un monstru. Pentru alţii, sunt om. Pentru alţii, sunt mai mult decât om, dar nu supraom. O voce, cineva care scrie, o nebună."
"Ăsta nu e un motiv."
"Nu, astea sunt toate motivele."


Fumam o ţigară, beam cafea din cereale, şi nu vedeai copilul din mine de altădată.
"Ai crescut frumos."
"Nu-mi mai plac oamenii."
"Ai crescut frumos."
"Vreau să ne fie mai bine."
"Ai crescut frumos."
"Te simt ca pe mine. Ascultă-mă că şi eu te ascult."
"Deschide uşa, plângi, ia o noapte prea lungă şi hai să o facem zi. Pentru că nici eu, nici tu, nu mai credem în cai verzi pe pereţi."
"Ascultă cu mine ploaia."
"Locul tău e aici..." mi-ai pus capul pe pieptul tău.


Ştii, oamenii cu mâinile reci au ţinut suflete de gheaţă. Asimilam trăsături improprii, şi mergeam într-o scară de bloc. Nu, nu sunt mândră. De aia citesc aşa mult, pentru că am lucruri de care nu sunt mândră pe care vreau să le uit, sau să compensez acum pentru ele. Noi nu suntem noi. Cele mai bune zile erau alea când nimeni nu o luase pe alt drum.
"Nu trebuie să te rupi în bucăţi pentru a-i ţine pe restul întregi."
"Nu am nevoie de altcineva. Ştii, ochii ăia mari şi căprui ai tăi, m-au făcut să vreau să rămân aici, să am speranţele undeva în cer, să iubesc din nou. E numai vina ta!"
"De ce e vina mea?"
"Păi, dar a cui să fie?"
"De ce pula mea dai vina pe mine pentru că eşti om?"
"Pentru că mi-am promis că nu o să mai simt nimic pentru nimeni."
"De ce dracu ai face asta?"
"Pentru că sunt o proasta, de ce căcat crezi?" şi a şuierat un fel de poveste lungă spusă pe scurt.
"Te iubesc."
"O să uiţi asta."
"De ce zici asta?"
"Pentru că aşa e de fiecare dată."
"Care fiecare dată?"
"Când cineva îmi spune că mă iubeşte."
"Dar eu chiar te iubesc."
"Te cred."
"De ce căcat eşti aşa dificilă şi încăpăţânată?"
"Îţi ziceam doar. Taci din gură."
"Aş pune vanilie şi scorţişoară pe tine."



Lasă-mă să mai dorm 5 minute, doar ca să pot sta cu capul pe pieptul tău, ca să pot auzi felul în care îţi bate inima, lasă-mă să îţi mângâi faţa şi pielea, lasă-mă să scriu pe tine. Atinge-mă fără să mă atingi, pentru că asta mă atinge unde trebuie. Să te văd în halatul meu pufos şi gri, să fii fericit pentru că eşti şi pentru că sunt. Respiră-mi în palmă, pentru că nu e vina mea. Nu e vorba de bani. Aş sta cu tine, să fim amândoi goi prin dormitor, să stăm pe jos, direct. Nici măcar nu îmi pasă. Pentru că ai fi cu mine, şi aş fi cu tine. Noi doi, sinceri, goi, fără măşti.

"Unde e berea?"
"În frigider."
"Îţi văd sufletul."
"Spune-mi ce ai făcut până acum, pentru că eşti rece şi te simţi bătrână."
"Sunt mai tânără ca niciodată."
Nu. Sunt mai fericită.
"Ăsta e răspunsul."
Viaţa modernă o să ruginească, taci din gură, şi locul ăsta o să moară înaintea noastră.

15

"Ştii ce mă bucură enorm?"
"Eu?"
"Are legătură cu tine. Dar nu asta."
"Atunci?"
"Faptul că nu o să vezi şi nici nu o să ştii vreodată tot ce scriu despre tine."
"Despre mine pe corpul meu?"
"Asta e chestia. Nu. Ce scriu despre tine, pentru alţii, felul în  care te-am transformat în artă, şi faptul că arta aia nu o să moară niciodată, chiar dacă tu o să mori."
Te uitai, dar nu cred că înţelegeai ce trebuia, sau că înţelegeai ceva.
"Ştii ce mă bucură pe mine?"
"Ia zi."
"Faptul că au trecut 4 ani...." ai lăsat asta să se strecoare printre buzele tale cu un sunet atât de dulce şi de calm, încât  devenit şi mai confuz totul.
"Adică? Înţeleg care e e faza cu ăştia 4 ani, dar de ce te bucuri?"
"Pentru că dacă nu treceau anii ăştia, nu te schimbai, nu mă schimbam, şi nu ajungeam unde suntem acum. Pentru că atunci când îţi spun că te iubesc, te invit la eternitate."
Suna frumos. Prea frumos ca să cred că vorbeşti serios, şi că tu chiar vrei asta. Că eu vreau.
"Să mă iubeşti, pentru că te iubesc."
Dansam printre cafele, beri, ţigări stinse te miri unde şi pe ce, foi de la locul tău de muncă, meniuri, documente de la mine de la muncă, culori inexistente şi parfumuri personale şi care nu aveau cum să existe unul fără altul. Şi era bine. Era al dracului de bine, şi tu, animal care eşti, nu puteai să înţelegi fericirea din mine. Să fi un maestru al scăpării de realitate, desăvârşirea din tine să găsească aniteza ei în haosul din mine. Să nu ne spunem nimic, pentru că oricum ne înţelegem.
"De ce te bucuri că nu o să ştiu ce scri despre mine?"
"Pentru că m-aş simţi dubios de incomfortabil să ştii tot ce am scris despre tine. Să mă ştii cum sunt când sunt mega vulnerabilă, sinceră, visătoare şi cu speranţele undeva în cer."
"Crezi că asta ar fi problema? Că te-aş ştii când eşti vulnerabilă şi tot?"
"Cam da..." s-a strecurat un "cred" mut printre cuvintele mele.


Te-ai pus în pat, rupt de oboseală şi fără niciun chef de nimic. Era greu să îmi dau seama ce vrei să mănânci, pentru că erai deschis la orice opţiune.
"De unde îmi iau o cafeluţă?"
"De la benzinărie, sau cealaltă gură de metrou de la Eroilor."
"Eşti sigură?"
"Da.. Nu vrei să îţi fac eu o cafea?"
"Bine."


"Ia-mă în braţe."

Era mult prea devreme ca să pot articula cuvinte, aşa că voiam să te iau în braţe, şă taci, să te iubesc atunci când sunt somnoroasă şi nu pot să ţii ochii deschişi.
"Pe notele astea, o să fie soare."
"Mi-e prea somn ca să-mi dau seama ce vrei să spui..."
"O să înţelegi, la un moment dat."

14

"Spune-mi ca ma iubesti."
"Stii deja asta, de ce ar trebui sa iti spun?"
Ma asiguram. Si cand ma uitam la tine, vedeam multe lucruri. Si cand ma saruti, sint gustul urmatorilor multor ani.
"Iti aduc cafeaua?"
"Adu-mi. Si lapte. Si scortisoara."
"Stiu combinatia asta. Ti-aduc cafeaua deja facuta."
Lasa-ma sa fac si sa stiu tot ce nu ar fi trebuit sa stiu pana acum. Si nu, nu gasesc nimic la tine care sa ma deranjeze. Si tot nu-mi vine sa cred.
Nu te arunca pe jos, versi cafeaua!
Imi place ca nu esti genul ala de tipa care e agitata, sau zgomotoasa. Tu esti un haos din alte motive, ai o coregrafie facuta din miscari la intamplare.
Dar tu esti desavarirea. Si stii de ce?
Nu.
Pentru ca ai o liniste, esti calm, se vede ca ai varsta pe care o ai, si ma bucur ca am asteptat 4ani momentele astea. Pentru ca acum 4 ani eram altcineva si altfel. Amandoi. Si nu ar fi durat. Cacat, aveam 17 ani atunci...
Fara sa vreau, intr-un fel, te-am urmarit crescand.
Ma bucur ca ai reusit sa ma gasesti pe Facebook.
De ce?
Pentru ca asa  inceput sa vorbim din nou.
Pentru ca acum 4 ani nu m-as fi gandit nici macar o secunda, cel putin nu asa repede, ca vreau sa ma mut cu tine, ca vreau sa rezistam mult timp impreuna.
Pe cat e ziua noastra?
....

Ai tacut si ai inghitit toate inchipuirile, relativitatea timpului, momentele se haos din mine. S-a auzit un "nu stiu" combinat cu o oarecare teama copilareasca, de parca te-am prina cu minciuna. Nici eu nu am idee, si cred ca stiai asta, sau ti-ai dat seama, macar.

Nu, nu e mult timp, dar vreau tatuaj comun. N-am nicio idee ce, sau cum sa iti spun. Pare o replica din aia super cheesy de cuplu din filmele americane, dar chiar vreau asta. Si daca totul s-a termina, mi-as aduce aminte de tine, de muscaturile tale, parfumul tau, gustul parfumului meu dintre buzele tale si de pe limba ta, mi-as aduce aminte de fericire.
Stii ce e dubios?
Ia zi.
Faptul ca m-as lupta pentru ce e intre noi, fara niciun regret, sau indoiala. Ma faci sa zbor. E amuzant sentimentul asta, si eu nu pot sa ma ascund. Daca as avea bani, as cumpara o casa unde sa locuim amandoi. Si poti sa spui oricui ca pin in cuvinte cand de.misto e viata mea de cand ai aparut. Daca as fi sculptor, dar, totusi nu, as putea sa fac altceva. Dar, asta e singurul meu talent. Si asta e pentru tine.
Locul tau e aici. Mi-ai zis punandu-mi capul pe pieptul tau.
Cred ca  sa te iubesc cam atata timp cat stelele or sa fie pe cer, si o sa am nevoie de tine, si o sa fiu langa tine, cat timp marea se va intinde.

Asta e cea de-a 8 a figura. Momentul in care in ochii tai am vazut universul, imi fumai in plaman, in spatele unei masini, cand ne uitam la soare. Si era bine.
Iti promit o eternitate si o zi.
O sa iei totul inapoi nu? Ti-am soptit cu teama in cafea.
Nu, pentru ca daca se va strica ceva, o sa reparam. Te astept de 4 ani, nu te las sa pleci.

12

"Lasă-mă în pace!"
"Eşti încăpăţânată degeaba. Din nou."
"Ştim amândoi că nu e aşa." un şuierat împreună cu o rugăminte să mai rămâi.
Pentru că ai curajul să vorbeşti despre ce iubeşti, când în fundal se pierde fumul de ţigară. "Ai suflet de scriitor, dar te cred mai nebună decât ar trebui."
Vrei răspunsuri? Întreabă-mă, pentru că te iubesc şi mi-e teamă. Pentru că o să pleci, într-o bună zi, la fel ca toţi ceilalţi.
"Ia-mă în braţe..." Nu, tu nu o faci la comandă. M-am strecurat printre mâinile tale, ţi-am încătuşat degetele.
"Zi-mi că ai citit ceva."
De ce insişti atât de mult pe asta? Mi-ai zis că îţi place sclipirea aia din ochii mei când îţi povestesc ceva ce nu numai că nu te interesează, dar care mie mi se pare cel mai important lucru de până acum.
Covorul ne-a luat în braţe şi lumina ne-a zis să ne băgăm la somn. Apa care curgea isteric m-a convins să îmi aprind altă ţigară, deşi mi-era somn.
"Hai să bem o cafea."
"Fac eu, sau faci tu?"
"N-ai înţeles. Hai să bem o cafea undeva. Vreau să stau cu tine, cu cafeaua, ţigaările, scrumieră, căni, farfurioare şi meniuri de fiţe."
"N-avem bani."
"Am primit eu bani de unde am lucrat data trecută."
Cât?"
"Nu contează. Îmbracă-te."
"Nu am haine pentru locuri de fiţe."
"Nici eu. Hai să fim noi, nu contează unde ajungem."
Erai confuz şi se vedea în ochii tăi mari. Mai mari ca până acum.
M-ai pierdut, dar când m-ai prins de talie, şi mi-ai muşcat umărul, mi-am dat seama unde sunt, şi de ce e mai "acasă" ca orice alt loc de până acum. Orice altă persoană.
Mai bine zis.


"Mereu am vrut să am o poză cu noi."
"De ce? Şi cum adică, mereu?"
"Bine, acum ceva timp, era vorba de altceva. Acum e, din nou, altceva."
"Explică-te."
"Acum câţiva ani, mi-ar fi plăcut idee în sine de a avea o poză cu noi doi. Chiar dacă nu aveam nici măcar un motiv să vreau asta. Acum vreau să am o poză cu tine, sau cu noi."
"De ce?"
"Sincer? Habar n-am. Pur şi simplu, vreau asta."
"Ce mai vrei?"
"Multe..." s-a strecurat un fel de viitor cu tine printre literele şi sunetele astea.

Mi-ai scris în culori pe spate, umeri si mâini, in timp ce încerc sã-mi dau seama ce amume nu am apucat sã scriupe spatele tãu.

04-06

„Aş mai sta aici.”

„Cine te pune să pleci?”

„Tu, fără să vrei” ţi-am zis în timp ce sorbeam dintr-o cafea mult prea amară pentru beţia din cuvintele mele. „Adică?” cuvintele mele nu mai puteau să suporte, aşa că le-am udat într-un duş plin de tine, de mirosul tău, de culorile tale, de jegul din care vine un refuz. „Nu pleca iar, şi nu te face că nu ţi-am zis nimic, sau că nu s-a întâmplat nimic.”

Măcar nu e un alt tablou, nu e un alt poem scris mult prea târziu pentru persoane cărora nu le pasă, sau ceva desenat de dragul de a pierde timpul altfel decât cu oamenii care nu te interesează, dar pe care îi ţi în preajmă, ca să nu fi total singur.

Măcar te am pe tine, chiar dacă nu mă am pe mine. Un Show cu încheieturi tăiate, şi multe, foarte mult, extrem de multe, sau exagerat de multe linii roşii. Şi nu de finish.

„Atâta ştiu despre asta, dar ştiu că nu îţi e de ajuns. Cer şi eu, mă duc să mă pierd, mă duc să-mi aduc aminte cine sunt, sau de ce sunt. Cu un cântec prost pus pe repeat, până când o să îmi fie frică de cuvinte.”

Nu aveam nicio idee cine eşti, sau de ce eşti cu mine aici, dar ştiam că îmi place ceva anume la tine, e un fel de nu ştiu ce, un fel de te....nu ştiu ce, dar e de bine.  Se simte de parcă ar fi de bine, cel puţin, şi nu înţeleg de ce, dar nici nu mă chinui.

„De ce nu râzi? Sau măcar să zâmbeşti”

„De ce nu e soare afară?”

„Păi... plouă.”

„Şi ce dacă, putea să fie soare. Tu de ce nu faci ceva mai important cu viaţa ta, decât să stai cu mine?”

„Şi de ce nu ar fi asta important?”
„Pentru că nu înţeleg cu ce te ajută pe tine să te dezvolţi dacă stai lângă mine, o persoană pe care, până la urmă, toţi o urâţi, dar nu toţi recunoaşteţi. Şi poate că nu acum, dar o să o faci, cum o faceţi toţi, de fapt...”

„Eşti atât de dubioasă, încât îmi placi.”

Am intrat iar in jocul tău, chiar dacă nu înţelegeam de ce sunt dubioasă, am lăsat-o ca tine. Ajunsesem să cred că atunci când îmi zice cineva că sunt dubioasă, că e un fel de compliment ciudat. Speram asta măcar.

Suntem ce a mai rămas din toată naţia asta de căcat, şi ştiam amândoi asta, nu trebuia să ne spună nimeni altceva.

Pentru că sunt ultimul unicorn, şi tu eşti un lup. Nu, nu ai zice că ne-am putea înţelege, dar au trecut atâţia ani în care nu am mai auzit de tine, timp în care am crescut din tine, şi amintirea ta, iar acum, ai apărut şi nu mă mai întreb „Şi tu, Brutus?” pentru că, vezi tu, e cel mai bine. Am stat cu tine, am împărţit acelaşi loc, niciunul nu a murit, şi am ajuns la concluzia că anii care au trecut au avut sens. Şi că e mai bine că nu s-a întâmplat nimic mai devreme.

Să stăm întinşi pe covor, într-o bucătărie mult prea mare şi mică, în acelaşi timp, pentru noi doi. Să te mângâi pe spate şi să tremuri sub degetele mele, în timp ce părul meu te gâdilă uşor. Tuşul din mâinile tale să se combine cu cel din mâna mea, şi să vindece nişte răni.

„Dacă pe tine te aşteptam?”

„Mă aşteptai ca să ce?”

„Să vi, muistule!” ţi-am zis asta, cu aceeaşi notă de umor ca în ultima săptămână, când am ajuns la concluzia că aşa o să ne alintăm fără nicio problemă, indiferent unde suntem.

Te uitai la mine, şi ochii tăi se pierdeau în ai mei, în timp ce aşteptai să întreb „Ce?”, ca să câştigi un pariu prostesc de-al nostru.

„Nu, ţi-am spus tot.”

„N-ai spus nimic.”

„Ştiu. Dar, uite, şerpii au început să cânte...”

Am lăsat un cer secat de apă şi nori lângă tine. Un cer senin din care curg sunete, se aud emoţii, şi Romeo sângerează până moare.

Îmi aduc aminte poveşti vagi cu tine de când aveam 17 ani şi îmi plăceai. Îmi plăcea cam tot ce ţinea de tine, de la tatuaje, la pierce-uri, la felul în care stăteai să-ţi bei cafeaua şi să fumezi 2-3 ţigări. Felul în care îţi stă în cămaşă. Nu, nu-mi aduc aminte cum am început noi doi să vorbim, dar ştiu că atunci când treceam pe lângă tine, chiar de dinainte să ne salutăm, nu puteam să mă opresc din zâmbit. Şi acum, aproape 4 ani şi jumătate mai târziu, înţeleg mult mai bine de ce. De ce îmi plăceai atunci, nu ştiu exact, dar ştiu de ce îmi placi acum.

„Lasă-mă în pace, mi-e somn!”

„Nu, nu ţi-e.” Şi am strecurat o scrumieră goală sub ochii tăi.

„Nu fumăm aici...” ai spus în timp ce un „hai în pat” s-a prelins din buzele tale, muşcându-mă de umăr. „Nu  mai ai vânătăi...”

„Şi de ce te miri?”

„Nu mă mir, spuneam doar. Ar trebui să fi fericită, nu?”

„Crezi?”, „Zic”. Te-am lăsat să mă muşti de umăr, de parcă ai fi vrut să-mi rupi carnea de acolo, şi s-o mănânci în timp ce te uiţi la mine cum îmi sângerează omoplatul şi jumătate de umăr. De dragul beţiei de roşu şi miros de sânge care pulsează mai tare ca inima unui om. Pentru că nu sunt un om, sau, cel puţin, nu unul normal. Dar, măcar lângă tine, nici nu mă chinui să par altceva decât sunt.

„Ai crescut cu mine, ca să-mi zici acum că sunt muist.”

Eşti o prinţesă muistă, de fapt.  O prinţesă muistă la care ţin mult, mult mai mult decât mă aşteptam, şi pe care mă bucur că o cunosc. Pentru că.... te nu ştiu ce, dar e bine.

Din nou? Iar. Glume d-astea faci la mă-ta acasă! Ţiganco. Măcar nu sunt sclav.

„Cum de nu ai auzit de ăstia?” Simplu, nu am fost curioasă, şi nici nu a avut cine să mi-i arate. Face sens, nu?

Ştii ce nu are absolut niciun sens, totuşi? Faptul că am scris aproape 3 pagini, dar nu am scris nimic din ce voiam, asta în condiţiile în care mi-aş da seama ce dracu vreau să scriu.

„Am realizat că dacă sunt spartă, îmi ia mai mult timp să mă piş.”

„Astea sunt momentele alea în care te loveşte revelaţia?” Cam aşa ceva.

Nu ştiu de ce era atât de important să spun asta, sau dacă avea vreun fel de relevanţă, dar asta am zis. Nu a părut să te deranjeze, totuşi. Din contră, te bucura ce mă bucura şi pe mine, adică faptul că discuţiile dintre noi doi curg de la sine, prin vene, cuvinte, peniţă, ţigări şi cafele.  Şi curgeau toate, prin mine, prin tine, se întorceau şi deformau o realitate care, odată, avea foarte mult sens, şi care acum adăposteşte un prezent plin de vicii şi un trecut destul de dubios, încurcat, jucat, făcut, distrus.

„Cred că eşti singura tipă care mi se pare incredibil de frumoasă dimineaţa, când ai părul încurcat, în toate direcţiile, nu eşti machiată, eşti fără apărare, când te împiedici când încerci să te ridici, când îţi sufli şuviţele care te gâdilă pe nas, şi mereu ratezi şi nu rezolvi nimic, când îmi săruţi pieptul, fruntea, spatele, sau umărul. Eşti cea mai frumoasă când eşti tu, când sunt eu. Pentru că tu eşti începutul, haosul creator, iar eu sunt desăvârşirea.” Poate că ăsta e motivul principal pentru care a fost mult mai ok că a trecut timpul ăsta, pentru că ne-am definitivat, într-o oarecare măsură.

„Stai şi spune-mi ce citeşti.”

„Mă duc să fac cafea.”

„La ce îţi trebuie ochelarii de soare în casă?”

„Pentru că trebuie să fiu şi mai mişto. Am cămaşa ta, ochelarii tăi. Sunt cea mai mişto tipă acum.”

„Fugi, până nu ies viermii din ascunzătorile lor.” 

29

Să te uiţi la mine, când mori.
pentru că în momentul ăla absolut nimic
şi absolut tot
o să conteze când ştiu că ai murit din vina mea.
Nu, nu te-am omorât!
trăieşti, indiferent cât de nefericită mă face asta....
oamenii ca tine nu ar trebui să existe,
şi cred că ştiai asta deja.
dar chiar dacă nu,
o să fie clar până când termin de scris.
să te chinui de acum până atunci, tot nu ar fi de ajuns.
pentru cât ai merita, de fapt.
o să mă uit la tine, când o să ştiu că
ţi-am futut una destul de tare
încât să ştiu că rămâi inconştient.
nici nu îmi pasă cu ce.
Dar, când mă uit pe balcon,
văd tot jegul care se strânge în jurul meu,
în jurul lor,
în jurul tău,
în jurul vostru.
Jeg de corporaţie care vrea sufletele angajaţilor,
pentru promisiunea unui salariu
cât de cât decent.
"De ce nu mă laşi să intru?" te-am întrebat unde vrei să intrii.
"Acolo unde nu laşi pe nimeni, de prea mulţi ani."
M-am uitat în pământ, şi zâmbeam, dar speram să nu vezi nimic. Ţi-ai amestecat firele fiinţei tale cu ale mele, dar ale mele nu voiau să te accepte. Iniţial. Deşi, mi-am dorit asta de atât de mulţi ani, încât am uitat, şi ştiu doar acei 4 ani. Patru ani în care erai dispărut. Din cartier, din prieteni, din magazine, din cafele şi ţigări proaste, pe care nu pot să le fumez, decât atunci când tu mi le dai. Aşteptarea asta care m-a făcut să nu mai fiu copil, să uit cât de mişto era să stau rezemată de uşa unui bloc, cu tine lângă mine, să nu mă plâng că mi-e cald, deşi am soaele în faţă. Dar aveam ochelarii tăi, şi ştam cât de mişto arăt, deci nu aveam de ce să mă mai plâng.
Eram, noi doi, cele mai mişto fiinţe de pe planeta asta. Cele mai mişto care o să calce vreodată pe pământul ăsta infect, jegos, plin de lichele care nu vor decât să îţi fure şi ultima fărâmă de umanitate sau empatie pe care o mai ai. Mă înnebuneai cu discuţiile tale despre diferite locuri, care pentru mine nu au existat decât în momentul în care treceam cu degetul deasupra lor pe hartă. Undeva prin generală. Sau liceu. Dar, cui îi pasă?
"Mi-aş pierde anii din viaţă doar ca să stau să mă joc cu părul tău, şi să îţi scriu poveşti întregi, romane, cu limba pe corp, cu degetele pe piele, cu buzele pe gâtul tău cu pete mov." ţi-am spus că nu mă deranjează să am muşcăturile tale, dinţii tăi pe gât, sau umeri, sau sâni. Mi-ai zis că s-au învineţit.
"Zi-mi că mai avem ceva care are alcool." aproape că am strecurat un "te rog", dar a rămas undeva între masă, canapea, pahare, scrumiera mult prea plină, şi buzele mele.
"Uită-te în maşina de spălat." m-am ridicat, nu te înţelegeam. Am intrat în jocul tău. Maşina de spălat era plină de hainele noastre jegoase de acum câteva zile.
"Ce dracu să caut acolo? De ce dracu ai ţine alcool în maşina de spălat?!"
Mi-ai împins în faţă o cămaşă în carouri roşii-negre, fără să spui nimic. "te-am îmbătat prea tare, ca să-ţi mai aduci aminte cât de mult mă urai în seara aia, nu-i aşa?". Nu eram în stare să articulez cuvinte, simţeam că deja începi să tremur. Tremuram prin tine.
"Tot alcoolul pe care l-am avut, s-a spart. Am luat amândoi sticlele, îmi vorbeai de cărţi, prieteni care te-au uitat,o pasiune inexplicabilă şi puţin masochistă de-a ta, auto-distrugerea pe care ţi-ai plănuit-o" am încercat să te opresc. să-ţi iau cămaşa din faţa mea. Nu din cauza alcoolului care s-a îmbibat în ea, din cauza unui parfum care nu era al meu, şi nici al tău, şi nici de tipă, şi nici de tip.
Nu mai te ascultam, nu mai puteam. Mă pierdeam în ochii tăi, în concepte şi idei diferite legate toate de tine.


"Deschide, în pula mea, uşa aia că sună de 15 minute cineva!"
am vrut să mă întorc să-ţi fut una, dar am renunţat.
"Chiria."
m-am uitat la tine, te-ai uitat la mine.
"Plătim luna viitoare şi luna asta."
"Aşa aţi zis şi acum o lună."
"N-avem bani! Nu pentru asta."
şi ai trântit uşa, de parcă ai fi avut ceva personal cu ea.
"Trebuie să plec."
"Unde te duci?"
"La muncă."
"Tu nu munceşti."
"Ştiu. şi nici tu, deci nu poţi să te iei de mine."
Te-am prins de tricou, şi am rostit, mai mult fără să vreau, un "nu pleca", combinat cu "mai stai". Mi-ai luat mâna de pe tricou şi m-ai muşcat de umăr.
"Zi-mi de cărţile şi filmele tale, de care eu nu am auzit niciodată, dar pe care am impresia că le ştiu când mă uit la tine."
"Ţine-mă în braţe."
Ne-am aşezat amândoi pe parchetul care era de fapt un linoleum prost şi cu pete de rugină de la ceva de metal care era acolo la un moment dat. Mă priveai, tăceai, mă muşcai de mână. "Acolo doare." mi-ai zis că am vânătăi pe gât, umeri şi sâni. "Dar, ştiai deja asta." de ce nu te opresc când faci chestiile astea?
Mai ţii minte cum a fost când am rămas de revelion la tipu' ăla acasă?
Când tu te uitai pe geam, şi mâncai din univers, în timp ce alţii se jucau cu stelele din părul tău prea mult la vremea aia?
Ţin minte că ţi-am vorbit despre un bilet pe care l-ai găsit tu la mine în portofel.
Bilet spre Bucureşti, nu?
Exact. Ţi-am zis că am ajuns în Braşov a doua zi?
Nu.
Uite, vezi, nici măcar nu eşti atent la ce vorbesc cu tine. Sunt sigură că ţi-am zis. Nu aveam cum să uit de asta.
Dar ai uitat.
Nu am uitat, nu mai ţii tu minte. Aia s-a întâmplat.

Mă muşcai mai tare, ţi-am dat capul la o parte, dar ai văzut zâmbetul ăla pe care încercam să-l ascund. "Hai, mă frate, nu mai te supăra! Oricum doar eu te văd în tricourile mele, şi cu mai multă piele ca de obicei la vedere." nu mă supăra că mă muşcai. Mă deranja cât îmi plăcea să-ţi simt dinţii cum îmi sfâşie pielea. Ţi-am zis că îmi aud bătăile inimii. "Devi cumva tristă? Hai să mâncăm ceva." Te-am tras înapoi pe parchetul nostru de plastic de prost gust.



"Povesteşte-mi despre mine, în timp ce zici de tine, în timp ce pleci în alte ţări."
"Am treabă de făcut. Vrei o cafea?"
"Mai stai. E cald aici."
"Stau."
"Îmi povesteşti?"
"Zi-mi ce-ai mai citit" ţi-au şuierat buzele când încercai să-mi lingi gâtul.

27.

Lasă-mă să trăiesc fără tine.
pentru că prietenii nu fac asta,
şi nu facem decât să ne omorâm unul pe altul,
Te-ai înecat în oasele mele,
în timp ce vântul ne împingea în cele mai obscure locuri,
Nu neapărat reale.
Ador felul în care inima ta se frânge,
în timp ce eu trăiesc şi depind de mine.
Cazi în genunchi,
o să găseşti aerul de care ai nevoie ca să respiri,
pentru că nu ai văzut, nu ai crezut,
nu atunci când trebuia.
ia toate minciunile frumoase,
penru că îmi eşti atât de aproape,
încât eşti aproape mort.



Bestie care zâmbeşte,
doar eu te-am înţeles!
pentru o secundă m-am simţiti "acasă",
dar ai plecat prin mine.
pentru că eu te-am crezut, în absolut toate minciunile.
pentru că de fiecare dată când te topeai, prindeam ceva din tine,
doar ca să îl amestec cu ceva din mine.

25

M-ai sărutat în linişte,
pentru că nu auzeai decât ploaie.
Cred că te-am creat în mintea mea,
pentru că de cele mai multe ori
nu erai în realitate.
Voiam să îţi iau aripile de ceară topită,
şi să le fac la loc.
dar în secunda următoare,
tu, Icarus, ai plecat, lăsând o umbră mică în spate.
În spatele meu, mai exact.
pentru că aripile tale s-au topit acolo
şi toată ceara mi-a intrat în şira spinării.
Şi nu mă deranja.
Şi nici nu mă deranjează.


Dar, cum aş putea să mă bucur cu adevărat,
dacă nu aş simţi durerea?
nici nu mai contează că e durerea ta.
niciodată nu a contat.
Poate că "a suferi" e un semn de lipsă de sofisticaţie
sau poate că e o pierdere totală de timp.
Dar e atât de plăcut, mai ales când începe să doară.
Mai ales când îţi dai seama că nu are sens să te compari cu restul,
pentru că nu o să faci nimic decât să te pui la pământ.
dar dacă aşa ai trăit o viaţă întreagă,
ce faci atunci?
te rupi în bucăţi până poţi să pui la loc ce contează.
restul?!
Poţi să le arunci,
poţi să le dai la câini,
poţi să le dai oamenilor,
poţi să le încui în cutia aia din spatele creierului tău,
care e plină de amintiri neplăcute.


Pentru că nicio închisoare nu o să fie la fel de întunecată ca inima unui om.



(Cred că mi te-am imaginat, deşi vorbesc cu tine.)

11 (2)

Căutam rezolvare pentru probleme
dar m-am trezit în scări de bloc,
căutând alte vene.
Oricum mor,
deci ce rost are să mă sinucid?
E mult mai uşor să mă pierd printre indivizi insipizi.
mă gândesc la singurătate, si apoi la moarte.
Viaţă frumoasă prea lungă şi scurtă.
Te văzusem când am visat
mergeai spre uşă, şi aşa s-a dus toată pasiunea.

O clipă pentru 5 momente.
Şi fiecare promisiune de care corpul tău nu s-a ţinut.
Pun pauză unde sunt, când aud numele tău.
sunt singură acum.
în siguranţă pentru ecouri.
sunt momente aici doar pentru mine şi pentru tine.

11

Ideea de bază e să nu spui nimic, nu-i aşa?

Cel mai amar fruct al fericirii.

Ţi-am auzit vocea, dar nu credeam că eşti tu. Mi-era frică, dar nu mă simţeam laşă.

Pentru fiecare dragoste pe care ai umplut-o de vânătăi, iau o parte din tine, şi pentru ei, îmi îngrop unghiile în piele. Te-am îngropat în mine, te-am înghiţit bucată cu bucată. Poate că a fost vorba de o conincidenţă, masochism, sau plăcere pură. Sau toate. Nu ai de unde să ştii.

Eu nu întreb, tu nu spui.

Pentru că mi-e mult mai uţor să îmi imaginez că tu nu ai făcut mai multe decât mine.

Că sinceritatea cu care pot să recunosc anumite lucruri poate să te sperie, tocmai pentru că nu te-ai fi gândit la aşa ceva.

Nisipul şi oceanul să ne ţină companie, şi tu să vi de bună voie.

Poate că o să mai am momente ca acum. 

Ia-mă de mână şi spune-mi că imaginaţia mea a devenit prea reală, pune stăpânire pe realitatea mea luată ca întreg.Împărţeam lumea cu atât de multe persoane, încât fiecare avea un colţ al lui. Şi, mereu sfârşeam prin a sta singură într-un colţ, al nimănui, unde nu puteai defini nimic, şi nimeni nu observa.

Ia-mă toată şi lasă-mă în vieţile altora.

Am promis că o să scriu în continuare.

Nu, nu mă simt rău. Dar undeva în mine, ceva moare în fiecare zi.

Poveşti spuse la 4 dimineaţa, pe un acoperiş al unui bloc care nu ai idee unde e.

Majoritatea timpului mă holbam la o foaie albă de hârtie, realizam că eu sunt aici, şi nu, nu mă simţeam rău.

Taie-mi visele în bucăţi, pentru că nu mă simt bine în seara asta.

Cineva pleacă oricum.

Pentru cine ştie cât timp. 

Cineva vine mereu.

Tu şi eu, la unison.

Pentru că în alt fel  nu ştiu. şi nici nu vreau să ştiu.

Unoeri, simt cum tu nu eşti aici, dar prin preajmă, undeva unde e şi numele meu, uitat în vânt.

Ţi-am aruncat numele şi mâncat amintirile de la balcon.

07

Am plecat dintr-un trecut scuturat de acel sunet.
care "acel sunet"?
E doar unul.
Am zâmbit, şi am închis uşi după mine.
O să plângi?
Sau îmi zâmbeşti?
Mi-ai căutat degetele, de parcă ai fi căzut fără mine.
Plângi ca un copi,
deci, te ignor.
Nu am motiv să fiu în dureri.
Sau să plâng.
Sau să iubesc.
Să fiu.
Să fiu de ajuns pentru mine.
Afară plouă pentru un moment condensat în cuvinte.
Adun ploaie alături de eternitate.
În ziua în care mi-ai scobit în piele cu unghiile,
am început să mă întreb de ce trăim.
De ce trăiesc?

Nu normal.
Dar nici diferit.
Ceva care să te facă să simţi.
Sau poate, ceva care să iţi ia umanitatea.
Încă mă mai gândesc.
Dar, vreau să fii fericit.
Atât de fericit, încât să te enerveze asta
să uiţi să fii om, să uiţi să fii, sau ce înseamnă asta.
Să aştepţi în genunchi un tren care să te calce..
O îmbrăţişare şi o strângere de gât
pe muzica unor oameni necunoscuţi ţie
sau în timp ce ei se iubesc.
Să nu te pierzi niciodată
pentru că dacă e vreun suflet pe lângă
tine,
o să te repare,
dar o să ia câteva bucăţi din tine cu el.

Bine ai venit!
Ia un loc, te aştept de 21 de ani.

1 şi 2

M-ai întrebat de ce m-am apucat de scris. O să îţi răspund aici.

Ce altceva puteam să fac, când aveam 15 ani, ţineam degetele apropiate de coaste, pentru că altfel nu puteam să îmi controlez mâinile din a tremura, şi dacă nu le opream se întindeau după lame?

Am început să umplu locurile goale lăsate de tine cu linii albastre între spaţii goale.

Pentru că atunci când trebuia să fie cineva lângă mine când mă trezesc şi visele mele se fac una cu lumina soarelui, care începe să ardă din ce în ce mai tare, şi ţigara de după sex nu mai înseamnă nimic.

Am auzit cuvinte mai frumoase în capul meu, venite din vârful pixului. Mult mai frumoase decât orice mi-ai fi spus tu vreodată.

Am schimbat pixul, şi acum scriu cu cerneală neagră, pentru că e vorba de altă poveste.

Cred că tot eşti în ceea ce scriu, până la urmă.

Nu îmi promite că o să rămâi. Nu o să rămâi. Sau eu nu o să rămân. Nu ştiu. În orice fel. Pur şi simplu, aşa se întâmplă, şi asta e. Pentru că noi nu suntem făcuţi să rezistăm, şi nici dragostea nu e. Ştiu că eşti sigur că mă iubeşti. Şi sunt sigură că aşa e. Dar nu o vei mai face. 

Respir doar de 21 de ani, şi tu ai 23 de dimineţi leneşe în oasele tale, şi mai ai puţin şi o să cazi de la marginea lumii. 

Mie mi-e dor de oameni care nu trebuiau să mă atingă. Oameni care şi-au scris numele în mine ca pe scoarţa unui copac. M-am ofilit cu greutatea de la "Adio" şi săruturi  care însemnau mai puţin decât trebuiau.Pentru că am tot căutat metode prin care să te fac să rămâi, şi atunci când credeam că am reuşit, tu adormeai lângă altcineva.

Pentru că lucrurile care dor cu adevărat, nu sunt cele care te-ai aştepta. Uneori, poţi să fii în mijlocul supermarketului şi te abţi din a vomita, încercând să îţi dai seama că nu e o idee bună să umplii tot locul de sângele care e în tine, care nu mai are ce căuta acolo, şi care e cea mai avantajoasă decizie pe care poţi să o iei când te uiţi la pâine. Lucrurile mici.

Toată lumea crede că sunt misterioasă, dar am gura pur şi simplu cusută cu părţi moarte din iubiri care nu au fost reale. Şi sunt atât de tăcută pentru că oamenii au luat prea multe din mine, încât abia pot să deschid ochii, să uit de gură, şi să realizez că cea mai urâtă parte din faptul că lucrurile mor, e că eu nu mor cu ele, ci doar mă duc la înmormântare şi să le vizitez mormântul când sunt beată. 

"Tu eşti beată tot timpul. Atât de beată că nu poţi să te mai ţii pe picioare."

Poate că nu suntem făcuţi din univers, dar oricum în interior avem sânge şi oase şi organe care la un moment dat o să ajungă să fie împrăştiate peste tot în jurul nostru, şi noi nu o să avem nici măcar cea mai mică idee ce se întâmplă.

Pentru că nu poţi să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic, că nu ne-am pus împreună bucăţi rupte din noi, eu din tine, tu din mine, eu din mine, tu din tine.

29

Pentru că la un moment dat am obosit. Am obosit să caut persoana aia care era singura care îmi oferea acel "acasă". Am obosit să stau toată noaptea trează, şi ziua să te învăţ.

Pentru că te urăsc pentru câtă putere ai putea avea asupra mea, pentru că ai putea să mă înveţi ca pe o carte. 

"Eşti ca o carte închisă cu indexul la vedere..."

Când cineva mi-a spus asta, mi-am dat seama că a reuşit să "citească" ceva ce era doar al meu.

Pentru că e momentul ăla când mă simt urâtă, pentru că oamenii urâţi sunt singurii care ştiu ce e frumuseţea de fapt. Din motive pe care nu o să stau să le explic, vreau să fie de la sine înţelese.

Să ai cearcăne la ochi, oboseala să fie evidentă, să nu ştii prea bine cine eşti, de ce eşti, cum eşti, dacă moartea sau viaţa te încântă, sau speranţa că în curând totul o să se termine.

Las oamenii care intră în contact cu mine să mp schimbe. Să îmi spună ce ar trebui să fac când am facturi de plătit, care să mă facă să fiu tristă, somnoroasă, să îmi pun întrebări. Să-mi dea lucruri care să calmeze o depresie continuă. Care să mă facă să înţeleg pe cine ar trebui să omor dacă ar începe un război, ce să fac când nu mai am bani, când o să-mi cadă părul. 

Dă-mi un mesaj când eşti singur.

Fă-mă să simt, dar nu din nevoie,

Fă-mă să vreau altceva, mai mult, nimic, tot.

Să îmi fie frică. Frică şi atât.

Bem ca să ne amintim, să uităm, sau pentru că nu ne cunoaştem?

Ei pleacă, tu rămâi.

Uită-te la tine, te-au tot rupt în bucăţi până acum, lumea s-a contractat şi metamorfozat încontinuu.

Tu nu.

Eşti în centru, dar sufletul tău s-a auto distrus înainte să ştii unde eşti. S-a ascuns de tine.

Pentru că munţii sunt arhitecţi, valurile sunt nori, şi norii sunt marea.

24

Pentru că e alb, spui că vrea să fie alb. Că nicio altă culoare nu ar avea cum să îi vină atât de bine.

Pentru că e alb, orice poate să fie adăugat, şi să arate bine.

Chiar şi apa dintr-o cană a devenit limpede. Şi-a pierdut toate culorile.

Eventual, oamenii corup alţi oameni. Oameni pot fi lăsaţi fără culoare de către alţi oameni. Se strâng de gât, stând amândoi pe steaua lor, care a devenit incoloră. Exact ca ei.

Cum descri timpul, când copacii se uită, trişti, la toate industriile de lângă ei?

Pămânutl e atins de o mână însângerată, fără altruism, florile s-au ofilit şi au murit. 

Şi, o dată cu acea mână, care nu are suflet,  viitorul fără păcate e omorât.

Ce fel de viaţă îţi imaginezi în societatea asta? E aia pe care o vrei? În lipta asta egoistă şi narcisistă, ce a fost vărsat nu era sânge, ci lacrimile unei planete.

Pentru că nici ploaia nu mai e atât de liniştitoare pe cât era.

Pentru că au fost prea multe furtuni in decursul unei săptămâni, şi nici măcar nu erau din natură, nu neapărat.

Te-ai obişnuit să spui că totul e bine, când ştii foarte bine că nu e aşa?

Bun venit în clubul celor care fac pe plac societăţii, pentru că trebuie să aparţină undeva, pentru că indiferent cât de mult urăsc oamenii, nu vor să fie complet singuri.

Se aude melodia ta preferată, dar nu ai curajul să dai volumul mai tare.

Ascultă micuţa bătaie a inimii tale. Nu vreau să ajungi în punctul ăla în care vrei să simţi ceva, orice. Doar să simţi ceva.

19

Albastru peste tot, şi nimic prezent în realitate.

Am adunat peste 20 de ani de realizări infime, şi am un portofoliu plin cu amintiri care nu fac decât să mă distrugă.

Dulce mormânt al tinereţii mele, cu vântul care îmi şopteşte că nimeni nu mă iubeşte.

Am murit la apus, reînviu la răsărit.

Gândul mi-a zburat la tine, dar tot nu te privesc cu ochi de fiară. Pentru că sunt aici, nu mă vezi. Două lumi diferite, să te sărut şi să simţi durerea mea, să simţi cum e să trăieşti ziua şi să te sinucizi noaptea. Să fii izolat de realitate.

Sârmă ghimpată, sau trandafir?

Nu vreau să te doară.

Pentru că, vezi tu, nu e atât de uşor pe cât ai crede. Niciodată nu a fost uşor. Nu, nu e totul în alb şi negru pentru mine, deciziile nu sunt uşoare. Caut o persoană care să ia decizii în locul meu.

24 din 24 voi scrie, chiar dacă nu am nici un fel de profit din asta.

Nu mai pot să dorm, fără să mă trezesc cu amintiri false.

Mâine de la cap, dar mă vrăjeşte noaptea.

Glasul meu în cuvinte o să rămână ca o moştenire. Pentru că nu cred că o să mai las altceva.

Durere transpusă în litere, în beţie de cuvinte, şi miros de culoarea verde.

Realitatea m-a consumat, oamenii m-au distrus.

Scriu rânduri, ca să las ceva în urmă.

Dacă am să cad, am să mă duc. Nici eu nu ştiu unde, dar nu am să mă întorc din nou. Nu se merită, sau se merită prea mult.

E ciudat că visele m-au împins în realitate, şi am strâns regrete cât pentru 1000. 

Nu ştiu nimic despre mine, şi văd totul în doliu.

Vreau o strângere de mână, şi după o strângere de gât.

Scrisoare din trecut

"

Dragă eu din viitor,

               Sper că azi eşti persoana care mereu ai vrut să fii. Sper că ai reuşit să duci până la capăt orice ţi-au zis ei că nu o să poţi niciodată să faci. Câte vieţi schimbi într-o zi? Vorbeşti pentru ce e adevărat, sau stai acolo şi îţi regreţi liniştea, în continuare? Sper că eşti ce eu nu sunt. Sper că vorbeşti cu o voce atât de puternică, încât toţi ceilalţi din jurul tău o aud, chiar şi atunci când nu vorbeşti. Vreau ca tu să trăieşti de parcă tu eşti singura capabilă să facă o diferenţă, şi să îmbrăţişezi abilitatea asta în cel mai bun mod posibil. Nu ai nevoie ca numele tău să fie scris într-o carte de istorie, dar ai nevoie să trăieşti ca să îţi faci cuvintele să dea viaţa celor care credeau că nu o merită.
             Când citeşti scrisoarea asta, sper să fii undeva departe, unde toate ţelurile anterioare pot fii făcute realizări. Sper că îţi mai aminteşti trecutul, şi că dai mai departe povestea ta celor care au nevoie să o audă- ca să le arăţi că nu sunt singuri. Sper că ai ajuns să ai viaţa aia fericită, mai bună, despre care visai cu ochii deschişi când erai mai mică. Sper că toate visele tale au devenit realitate, şi sper că toate coşmarurile ţi s-au dizolvat în adâncimile trecutului tău şi că nu te mai bântuie. Sper că într-o bună zi o să-ţi dai jos masca aia care ascunde adevărul. Că ai dărâmat zidurile pe care le-ai construit, şi că ai ajuns să poţi să ai încredere în cineva- să ai încredere cu adevărat- undeva de-a lungul călătoriei tale.
               Sper că te uiţi în oglindă cu un mic, dar devărat, zâmbet pe faţă pentru că eşti mândră de ceea ce vezi. Sper că ai învăţat să treci de anxietatea aia care te sufoca. Sper că acum vezi lumea asta dintr-o altă perspectivă, şi că ai învăţat să te bucuri mai mult de soare, şi mai puţin de ploaie, Mai mult, sper că ai învăţat să vorbeşti. Să vorbeşti cu o voce care trebuie auzită; o voce care să poată să pună cuvintele în jurul unei inimi, atunci când are cea mai mare nevoie de asta. Sper că eşti fericită, că îi înveţi pe ceilalţi, care sunt ca tine cea veche, să fie şi ei fericiţi. Sper că eşti cine şi cum ai vrut mereu să fii.
     

        Cu sinceritate,

Trecutul tău.

Viermi.

Din tot ce am adunat, o să îţi las ţie tot.

Nu am nevoie de nimic, decât de un poem cu o inimă care bate.

Am evoluat mai repede. Forţată de tot felul de împrejurări şi suflete de fier.

Tot timpul ăsta am crezut că mă lupt cu ceva, sau cineva anume.

Am realizat că mă lupt cu umbre. 

Umbre din diferite perioade ale vieţii mele.

Umbrele unor persoane.

Da, am eşuat.

E timpul să-mi asum asta.

Şoaptele sunt slăbiciunea mea.

În fiecare zi mă perfecţionez în a afişa un zâmbet din ce în ce mai fals.

Doar ploaia mai reuşeşte să mă facă să adorm, şi uneori, nici măcar ea.

Am nevoie de urechi care să mă asculte, o inimă care să bată cu a mea, de chestii mărunte, înţelese de altcineva, în afară de mine, ca fiind tot ceea ce ai nevoie.

Munca vieţii mele e sângele care curge în fiecare noapte. Uşor, timid, silenţios.

Care niciodată nu e de ajuns ca să salveze ceva.

Dragostea e pierdută, undeva printre cuvintele alea care nu ajung. 

O eternitate tot ar fi prea puţin pentru tot ce ar trebui scris, sau zis, sau simţit.

M-am îndrăgostit de o viaţă atrofiată, pe un deal al disperării.

Am vrut asta, sau am avut nevoie de asta? Nici acum nu ştiu.

În oglinda din faţa mea e o fantomă. O fantomă a fiinţei care eram o dată, şi a celei care speram să fiu.

Spune-mi, inima ta poate să mai fie ruptă dacă nu mai bate? Pentru că a mea poate, şi încă blestem ziua în care ţi-am făcut loc, prea mult loc în viaţa mea.

Şi nu, nu mi-e frică să fiu singură, mi-e frică să fiu vulnerabilă.

Chiar şi aşa, temperatura corpului nu e nimic altceva decât semnul unui sfârşit care se apropie din ce în ce mai mult, cu cât temperatura scade. Alături de vocea mea inocentă, dar extrem de perversă în acelaşi timp. Pentru că adevărul devine din ce în ce mai greu pe umerii mei.

O să înnebunesc?

Destul de sigur, da.

Pentru că ignor minciunile obişnuite, şi imit o înţelegere comună cu cuvinte glumeţe.

Haide, bucură-te de asta!

Mă uit în sus, şi nu văd nimic altceva decât cerul. Aşa că am să te iau pe tine, cel care eşti îngropat în acest piept ieftin, a cărui piele este diferită azi, la o plimbare. 

Dar, chiar acum, ar fi perfect.

Vreau să mă iubeşti mai mult decât ai iubi-o până şi pe sora ta mai mică, dacă ai avea una, sau dacă ai una.

Unde e copilul ăla care se uita la mine de parcă eram tot ce a vrut vreodată?

Spune-mi...

De fiecare dată când mă uit în oglindă, mă înfoşor în anxietate inexlicabilă.

Uită-te puţin mai adânc decât aparenţa tatuajelor.

Îmi aleg limbajul în funcţie de cât de îndoctrinat şi încătuşat eşti.

Acum, ignor sunetul ploii care mă aşteaptă.

Mai sunt câteva ore şi am să primesc tot ceea ce poate fi plâns de cerul ăsta care încă ne suportă. Pe mine, pe tine, pe el, pe ea. Pe noi şi pe voi.

Pentru că noi suntem nişte unicorni.

Voi sunteţi muritori.

Trasez liniile Mării Moarte care e făcută şi conturată de mine.

Reconstrucţie.

Ne vedem mâine!