Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

vineri, 27 martie 2015

Viermi.


Din tot ce am adunat, o să îţi las ţie tot.
Nu am nevoie de nimic, decât de un poem cu o inimă care bate.
Am evoluat mai repede. Forţată de tot felul de împrejurări şi suflete de fier.
Tot timpul ăsta am crezut că mă lupt cu ceva, sau cineva anume.
Am realizat că mă lupt cu umbre. 
Umbre din diferite perioade ale vieţii mele.
Umbrele unor persoane.
Da, am eşuat.
E timpul să-mi asum asta.
Şoaptele sunt slăbiciunea mea.
În fiecare zi mă perfecţionez în a afişa un zâmbet din ce în ce mai fals.
Doar ploaia mai reuşeşte să mă facă să adorm, şi uneori, nici măcar ea.
Am nevoie de urechi care să mă asculte, o inimă care să bată cu a mea, de chestii mărunte, înţelese de altcineva, în afară de mine, ca fiind tot ceea ce ai nevoie.
Munca vieţii mele e sângele care curge în fiecare noapte. Uşor, timid, silenţios.
Care niciodată nu e de ajuns ca să salveze ceva.
Dragostea e pierdută, undeva printre cuvintele alea care nu ajung. 
O eternitate tot ar fi prea puţin pentru tot ce ar trebui scris, sau zis, sau simţit.
M-am îndrăgostit de o viaţă atrofiată, pe un deal al disperării.
Am vrut asta, sau am avut nevoie de asta? Nici acum nu ştiu.
În oglinda din faţa mea e o fantomă. O fantomă a fiinţei care eram o dată, şi a celei care speram să fiu.

Spune-mi, inima ta poate să mai fie ruptă dacă nu mai bate? Pentru că a mea poate, şi încă blestem ziua în care ţi-am făcut loc, prea mult loc în viaţa mea.
Şi nu, nu mi-e frică să fiu singură, mi-e frică să fiu vulnerabilă.
Chiar şi aşa, temperatura corpului nu e nimic altceva decât semnul unui sfârşit care se apropie din ce în ce mai mult, cu cât temperatura scade. Alături de vocea mea inocentă, dar extrem de perversă în acelaşi timp. Pentru că adevărul devine din ce în ce mai greu pe umerii mei.
O să înnebunesc?
Destul de sigur, da.
Pentru că ignor minciunile obişnuite, şi imit o înţelegere comună cu cuvinte glumeţe.
Haide, bucură-te de asta!
Mă uit în sus, şi nu văd nimic altceva decât cerul. Aşa că am să te iau pe tine, cel care eşti îngropat în acest piept ieftin, a cărui piele este diferită azi, la o plimbare. 
Dar, chiar acum, ar fi perfect.
Vreau să mă iubeşti mai mult decât ai iubi-o până şi pe sora ta mai mică, dacă ai avea una, sau dacă ai una.
Unde e copilul ăla care se uita la mine de parcă eram tot ce a vrut vreodată?
Spune-mi...
De fiecare dată când mă uit în oglindă, mă înfoşor în anxietate inexlicabilă.
Uită-te puţin mai adânc decât aparenţa tatuajelor.
Îmi aleg limbajul în funcţie de cât de îndoctrinat şi încătuşat eşti.
Acum, ignor sunetul ploii care mă aşteaptă.
Mai sunt câteva ore şi am să primesc tot ceea ce poate fi plâns de cerul ăsta care încă ne suportă. Pe mine, pe tine, pe el, pe ea. Pe noi şi pe voi.
Pentru că noi suntem nişte unicorni.
Voi sunteţi muritori.
Trasez liniile Mării Moarte care e făcută şi conturată de mine.
Reconstrucţie.
Ne vedem mâine!

Trimiteți un comentariu