Soundcheck

Să ţi se spună mereu că undeva în lumea asta există o persoană care ar da orice ca să cunoacă pe cineva ca tine, e un fel de speranţă că sufletele pereche încă mai există.

Cred că am aflat adevărata definiţie a Iadului : când mori, persoana care eşti să cunoască persoana care ai fi putut să fi.

 Atât de simplu, nimic altceva.

Mi-am adus aminte brusc de mirosul mării, şi apoi mi-am dat seama că acolo am construit universul, şi de legătura mea nevorbită cu el şi cu tot restul.

Mi-ar plăcea să pot să spun  oamenilor ce cred eu despre ei de fapt, dar ştiu că nu le pasă şi nici nu vor să audă adevărul.

Să simţi totul mult prea puternic. Ca şi cum lumea asta e mult prea mult pentru tine. Şi să nu poţi să spui "stop" pentru că într-un oarecare fel chiar îţi place senzaţia pe care ţi-o dă.

Înainte eram bine. Acum sunt doar patetică.

Ce înseamnă să crezi?

Cu toţii devenim dependenţi de ceva care ne ia durerea, măcar pentru puţin timp. Cea mai grea parte este să realizăm că am devenit dependenţi şi să vrem să schimbăm asta.

Am o prăjitură de iluzii, nu vreau decât să se strice, să se aprindă starea.

Oricine poate crede că există ceva mai mult şi mai bun şi mai oricum decât sunt eu. Nu pot învinui pe nimeni pentru asta. Şi eu aş zice la fel.

Uneori mă îmntreb cum pot alţii să fie trişti când sunt atât de frumoşi. Toţi sunteţi frumoşi şi nu meritaţi nici măcar o zi de suferinţă, chiar dacă ai nevoie de ea ca să ajungi să te cunoşti mai bine. Nu. Nimeni nu ar trebui să sufere, niciunul dintre voi.

Şi e greu să urăşti o persoană din momentul în care ai ajuns să o înţelegi. Admir oamenii care pot să îşi scrie toate gândurile, şi nu pot decât să sper că într-o bună zi o să pot să fac şi eu asta.

Dialog la miezul noptii VIII

- Te-aş lăsa în urmă cu tot dragul din lume...

- Şi ce aştepţi?

- Poate că aştept să fim iar una, sau una din noi să câştige.

- Ce să câştige?

- Lupta asta permanentă dintre noi.

- Chiar crezi că e o luptă?

- Convieţuire nu e sigur...

- Nu ai nicio garanţie.  Vreau să văd în tine fata aia care acum nu prea mult timp, sau poate că prea mult timp în urmă, credea în dragoste, fericire, absolut, zâne, speranţe. 

- Da, fata aia şi-a dat seama că trăieşte printre demonii ei şi că ce vrea ea nu există în realitatea asta.

- Şi în acelaşi timp vrei să existe, nu-i aşa?

- Da, dar sunt conştientă că nu se va mai întâmpla asta niciodată.

- Aşa e, sau aşa vrei tu să fie?

- Nu ştiu exact. Ştiu că acum vreau să simt cum din  mine se nasc curcubeele, pentru că nimic nu mă face mai fericită, şi totuşi mai tristă, decât oamenii. Singura mea iubire, obsesie, pasiune şi ,în acelaşi timp, frică. Aş trăi pentru totdeauna dacă aş putea, dar nu aşa. Şi nu fără tine. Cred că dacă nu am mai fi amândouă, s-ar simţi un gol imens, am fi incomplete, nu ar fi aşa cum ar trebui să fie de fapt.

- Ştii, nu cred că oamenii ar putea înţelege cât de greu e să explici ce se întâmplă în mintea ta, când nici tu nu şti prea bine..

- Undeva în adâncul meu nu mai înţeleg nimic. Decât faptul că am nevoie să vad cum curge sânge, indiferent dacă o să murdărească ceva, sau nu. Să nu uităm biletul pe care am scris simplu "Când o să citiţi asta o să fie prea târziu. Îmi pare rău pentru mizerie." De multe ori, mă simt nedorită, aşa că prefer să rămân tăcută şi să stau în umbra celor care sunt mai valoroşi ca mine. Nu, nu ştiu dacă ei chiar sunt mai valoroşi, sau nu, dar sunt pentru mine. Când muzica se opreşte simt că am pierdut ceva foarte important din mine. Şi nu ştiu cum altfel să spun. E ca atunci când vezi ceva extrem de amuzant, sau frumos, doar că eşti prea trist ca să mai ai vreo reacţie, aşa că stai acolo, tăcut, şi te îneci în propria ta suferinţă.

- Da, dar nu a zis nimeni că aşa trebuie să fie.

- Corect, dar fiecare are felul său de a fi.

- Dacă te-ai întâlni pe tine însuţi, ţi-ar plăcea ce ai vedea?

- Nu. Şi puteai să nici nu mă mai întrebi, trebuia să te aştepţi la asta.

- Poate că nu trebuia să te îndrăgosteşti, mai ales că ţi-e frică să iubeşti. Mai ales pentru că şti cât de terifiant e să laşi oamenii înăuntru, să îi laşi să vadă cele mai întunecate părţi ale tale, motivele pentru care plângi, de ce eşti fericită. Şi toate astea pentru că ei pot pleca cu toate secretele ale şi să nu ţi le mai dea înapoi. Ai atâtea de spus, dar nu spui nimic. Ai putea să faci atâtea, dar nu faci nimic. Dar hei, când a avut lumea asta vreun sens. Şi până la urmă, sinuciderea nu e stupidă. Stupid e să răneşti pe cineva atât de mult încât să creadă ca asta e chiar singura soluţie.

- Folosesc cuvinte ca să nu spun nimic de fapt, şi tăcerea ca să spun totul.

- Da, şi ai o expresie ca şi cum nu eşti prea sigură dacă ar trebui să fie pe pământ, sau nu.

- Pentru că sunt singură şi pentru că dacă tu nu ai fi, chiar aş fi singură. Şi şti de ce îmi e dor de el?

- Nu chiar...

- Pentru că îl iubesc. Şi îl iubesc pentru că nu mă lasă să fac întotdeauna ce vreau, pentru că e printre primii care îmi ştiu toate secretele. Pentru că are grijă de mine şi când nu vreau asta. Pentru că mă gândesc la el fără să vreau, pentru cănu pot să mă abţin din a-l căuta, deşi ştiu că e degeaba. Pentru că m-a făcut să vreau să am sentimente din nou, pentru că nu am avut nicio rezervă în a-i da tot, în a ţine la el, şi până şi faptul că mă ignoră acum, şi îl iubesc cel mai mult când mă urăşte, când mă răneşte, când mă face să mă gândesc la sinucidere....

- Deci, în alte cuvinte, pentru că te ajută să te autodistrugi.

- Cam aşa ceva, cred. Doar că nu mă deranjează acum, nu m-a deranjat nici până acum. 

- Dar şti ce am observat la tine în ultimul timp?

- Ia zi.

- Faptul că ai început să observi felul în care unii oameni îşi trag mânecile până peste degete, cum unii devin sensibili la anumite subiecte, semnele roşii ascunse de brăţări, că unii nu poartă altceva decât pantaloni lungi şi bluze, indiferent de vreme, că unii vor doar să stea cât mai departe de alţi oameni, mai ales când îi prind de mână... Dar cel mai fascinant mi se pare felul în care cauţi la alţi oameni cicatrici exact ca ale tale. Că ochii tăi zâmbesc, dar sufletul plânge, că ai conştientizat că în câteva secunde poţi deveni doar o amintire. Că vrei ca cineva să înţeleagă cât de rănită eşti de fapt.  Că te distrugi doar ca să nu o facă alţii. Că deşi pari fericită mereu, nimeni nu are idee ce lupte duci cu tine însuţi, că de câteva nopţi încoace lucrezi la cea mai lungă scrisoare pe care ai scris-o până acum, doar ca să nu ratezi nicio persoană careia să îi mulţumeşti, sau de la care să îţi ceri scuze, sau să explici care e partea ei/lui de vină, chiar dacă nu vrei să dai vina pe ei. Că nu ştii dacă cineva chiar o să îşi aducă aminte de numele tău. Că uneori chiar te închizi în tine pentru zile la rând, şi nu mai vorbeşti cu nimeni. Că ai învăţat să fugi de ceea ce simţi.

- De fapt, îmi place toată durerea...

Dialog la miezul nopţii VII

- Iar ai sentimentul că habar nu ai ce se întâmplă cu tine, nu-i aşa?

- De ce zici asta?

- Pentru că asta simt şi eu.

- Ştii, e destul de uşor când nu ai nimic, pentru că nu mai ai ce anume să pierzi..

- Dar dacă ajungi să pierzi ceva ce nu erai conştient că ai de la bun început?

- Ce anume?

- De exemplu, pe tine însuţi.

- Mă am?

- Ne avem. Oricum, oamenii pe care i-am iubit nu ne-au iubit întotdeauna.

- Da, ştiu asta. Şi încă încerc să uit.

- De ce?

- Pentru că o să ajung să rămân fixată pe el, ca pe o obsesie. Asta dacă nu s-a întâmplat deja. Şi oricum, ştiu că sunt o fraieră pentru chestia asta, dar nu mă pot abţine.

- Sau nu vrei?

- Poisibil şi asta.

- De fapt, niciuna din noi nu vrea. Dacă voiam asta, nu mai eram într-o situţie de genul acum. Pentru că ştim că nimeni nu ar putea să îl iubească şi să îl accepte aşa cum am făcut-o noi, sau poate că asta vrem să credem.

- Da, pare mai bine aşa pentru orgoliul nostru.

- Nu neapărat de asta. O să folosesc singularul acum, cred că în momentul ăsta am ajuns să fim o persoană, după prea mult timp. Ştii, felul în care îmi sclipesc ochii când vorbesc despre el, sau cu el, felul în care ştiu că nu o să aud ce vreau, dar continui să sper, chiar dacă ştiu că nu o să se schimbe, sper, mai mult decât s-a schimbat deja. De fiecare dată când vreau să întâlnesc pe altcineva, îmi aduc aminte de el, şi totul se duce de râpă. Vreau să fie fericit, ca să îl pot uita.

- Deşi ştim amândouă că nu o să uităm.De câte ori nu am zis că e iubirea vieţii mele? De câte ori am zis asta, deşi ştiam că o să se termine, şi nu în favoarea mea?

- Hai să încheiem subiectul. E mai bine aşa.

- Chiar e, sau vrei să fie?

- Mai bine zis aşa...

- Mă autodistrug?

- Da.... Şi ştim amândouă asta.

Sempiternal

Mi-e dor de tine.

Am fost un deyastru cât ai stat.

Acum sunt şi mai rău, de când te-ai schimbat.

Dar nu mă lăsa pe mine să îţi stau în drum. Nu ai de ce, nu-i aşa?

Mi-e dor de minciuni şi de durere.

Certurile care ne ţineau treji.

Mi-e dor de lucrurile rele, de felul în care mă urai, până şi felul în care tot era vina mea.

Mi-e dor de telefoanele tale, când nu era doar vina ta.

Mi-e dor de lucrurile pe care mi le făceai.

Mi-e dor de sentimentul ăla pe care îl aveam de fiecare dată cînd îmi spuneai să nu fac ceva anume.

Prefer să stau să mă cert cu tine o noapte întreagă decât să mă uit la televizor.

Da, mi-a luat destul de mult timp să îmi dau seama că s-a terminat.

Mi-e dor de felul în care ne făceam planuri împreună, deşi eram conştienţi că nu o să le ducem la capăt niciodată.

Ţin minte şi acum că îmi spuneai de cabana aia din munţi, şi că poţi să te duci să iei cheia oricând vrei, şi să plecăm acolo.

Da, poate că sunt genul de om cu care nu poţi să trăieşti. Poate nu sunt făcută pentru lucruri de genul ăsta, dar voiam să fiu altfel, şi asta doar pentru tine. Pentru că simţeam că tu meriţi asta. Pentru că voiam să meriţi asta.

Trebuie să recunosc că cel mai mult mă gândesc la tine şi sinucidere.

Dar, cel mai mult dacă ai avea vreo reacţie dacă asta s-ar întâmpla.

Da, am mult mai multe să îţi spun, dar ştii că niciodată nu m-am priceput la asta.

Niciodată nu m-am simţit mai singură ca acum, de parcă chiar nu am cu cine să vorbesc. Şi parţial ştiu că asta aşa e.

Regret multe, dar mai ales că am felul ăsta dubios de a ţine la oameni şi de a-i îndepărta, pentru că mi-e frică să nu îi rănesc.

Ce am făcut eu, ai făcut şi tu.

Nu crezi că e plictisitor felul în care oamenii vorbesc? 

Am ajuns să zâmbesc prin cuvinte.

Vreau să văd venele oraşului pe care îl iubesc, de undeva de sus, foarte sus, chiar dacă ştiu că nu e pentru totdeauna.

Sunt fericită şi atunci când zâmbesc de frică.

Când mi-am creat propria mizeri, nu am realizat că o să încep să mă ţin de ea, că o să vreau să se schimbe. Şi toate astea pentru că mizeria mea e ceva ce ştiu prea bine, şi deja a devenit confortabilă.

Oamenii nu vor să audă adevărul, pentru că nu vor ca iluzia lor să fie distrusă.

Nu vreau să mai fiu doar un fel a de a-ţi pierde timpul cu mine până găseşti ceva mai bun de atât, sau ce voiai tu de fapt.

Dacă am învăţa cu toţii să facem linişte, ar fi mai bine.

Acum mi-ar plăcea să mă uit în ochii tăi ţinându-mă de lacrimile pe care nu le-am plâns încă din cauza unor dorinţe goale şi sensuale.

Da, poate că doar sentimentele pot să ne vindece pe noi toţi, pentru că până la urmă suntem doar nişte oameni.

"Nu mă forţa. Nu mai am nimic de pierdut."

Cum fugi de lucrurile care sunt numai în capul tău?

Nici o viaţă întreagă de somn nu ar putea să mă ajute să nu maă fiu obosită.

"Vrei să vorbim despre asta? Cum te simţi? Vrei să îmi zici ce te deranjează?"

Nu.

Nu mă lăsa să plec, ţine-mă aproape, chiar şi atunci când nu mai merit asta. Priveşte-mă şi fi conştient că am un fel mai dubios de a iubi oamenii, pentru că îi dau la o parte tocmai pentru că mi-e frică să nu rănesc, pentru că ştiu că pot să fac asta şi fără să vreau.

Ce nu m-a omorât nu m-a făcut mai puternică, doar m-a lăsat cu semne, întrebări puse la miezul nopţii către un fel de transcedental, şi multe regrete.

Viaţa poate o să îmi părăsească mâinile şi vocea, dar o parte din mine o să rămână mereu pe lângă tine, chiar dacă nu mă vrei pe acolo.

Hai să găsim o cale să ne pierdem.

Eu vreau să fugăresc curcubee.

Tot nu pot să cred că am reuşti să îmi supravieţuiesc mie însumi.

Şi am înţeles că ceva anume o să mă aducă mereu aproape de tine, indiferent cât de mult nu vreau să se întâmple. Pune-mi sare pe răni, oricum nu o să pot să schimb felul în care ţin la tine. Am momente în care îmi dau seama că am vrut să te rup bucată cu bucată, pentru că nu mă pricep la nimic.

Nu promite când eşti fericit.

Nu răspunde când eşti supărat.

Nu lua decizii când eşti trist.

Cel mai frumosc lucru care mi s-a spus a venit din parte unui necunoscut, care nu a făcut nimic altceva decât să mă asculte: "Copile, o să poţi muta munţii! ", şi totuşi mi-a rămas în minte şi acum.

Putem să înecăm păcatul?

Tot ce ai luat de la mine îmi ţinea inima şi sufletul întregi...

Cineva, ceva

Nimeni nu ascultă, pentru că nimănui nu îi mai pasă.

Cum să las în urmă nişte motive pentru care cineva să îmi ducă dorul?

Vreau să uiţi toată durerea pe care o ascunzi atât de bine pe interior.

Nimeni nu te poate salva de tine însuţi, iar eu nu pot să fiu cine, sau cum eşti tu, indiferent cât aş vrea asta.

Care "tu"?

Oricine.

Poate că într-o zi o să pot să trec peste, poate într-o bună zi o să citeşti tot ce am scris aici, sau poate că nu. Dar vreau să ştii că nu o să pot să dau drumul la tot ce e legat de tine, cel mai probabil niciodată, pentru că tot e legat de tine, într-un fel sau altul.

Toarnă-mi nişte atmosferă în cana preferată.

E nevoie de doi ca să şoptim.

Liniştea nu e atât de rea, dar mă uit la mâna mea şi îmi aduc aminte că acolo se potrivea a ta perfect. Când mă gândesc la tine, parcă nu mă mai simt atât de singură.

Când o să pot să gust cerul o să mă simt iar bine, şi o să pot să uit lumea aşa cum o ştiu eu, chiar dacă nu pe tine.

Suntem la fel, am fost, şi cel mai probabil o să rămânem la fel.

Spui că nu mai ai nimic pentru care să trăieşti, dar nu conştientizezi câtă lume ţi-ar duce dorul.

Şi eu sunt la fel ca tine, pentru că am devenit confuză de la minciuna pe care o trăiesc, caut pe nimeni, şi mi se fac ochii verzi când parcă aş fi fericită că încă mai sunt aici.
Da, e mult mai mult decât a fost până acum. Şi ştiu că o să trăieşti ca să spui tot. Tu poţi să ieşi cu bine din asta.

Eu nu pot decât să sper că într-o bună zi am să pot să las trecutul în urmă, să nu mai îmi fie dor de lucruri şi persoane care nu or să se mai întoarcă.

Vreau să ştiu că dacă o să cad, mă ridic în glorie.

Mi-ar plăcea să pot să îmi arunc toate secretele, pentru că am nevoie de altă poveste.

Am zis prea multe adevăruri şi vreau să ştiu dacă ai vrea să auzi ceva care să şocheze, pentru că de data asta nu am nevoie de o scuză perfectă.

E uimitor că am ajuns până aici, totuşi.

Nu am motive să stau, dar nici să plec.

Am ajuns acum să înţeleg mai multe decât am înţeles vreodată.

Mişcări perfectă.

Tu eşti rege le inimilor, şi eu am ajuns regina golului.

Cred.

Ştii, am aflat cât de greu poate fi să te schimbi. Chiar şi cele mai urâte locuri devin plăcute când te obişnuieşti.

Cu mâinile astea am pus raiul la pământ, cât am avut coroană imperiului.

Şi apoi am pierdut tot, şi mă întreb dacă mai poate cineva să mă ajute.

Nu pot să văd lumea pe care o am în faţă, şi nu ştiu de ce.

Vreau să uit de tot, să plec la mare, să pot să simt nisipul şi să mă bucur.

Nu pot să mai stau, dar nu pentru că nu vreau. Poate o să fie mai bine dacă am să pot să plec departe.

Mi-am promis că nu am să mai simt niciodată nimic.

Mi-e greu să cred tot haosul pe care îl am în mine, dar nu pot să plec.

Da-mi un motiv, pentru că nu pot să dau vina pe nimeni. M-am pierdut şi acum simt cum e să fi singur, şi nu pentru că te izolezi.

Dacă aş lăsa trecutul în urmă cred că m-aş pierde pe mine, mai mult decât m-am pierdut deja. Ştiu că ar fi mult mai ok dacă aş face asta, dar nu pot, am tot ce m-a făcut să mai fiu aici în trecut, nu aş putea să îl las să dispară pur şi simplu.

Acum, ce fac?

Dragă tu,

Emoţii în supradoze. Ţi-am dat tot ce eram eu. În câteva luni mi-ai dat formă, şi într-o noapte m-ai omorât.
Viaţă în paşi şi silabe în versuri.
Ai mers mult de atunci, din ce în ce mai departe. Dar eu tot îmi aduc aminte tot, chiar dacă îţi vine să crezi, sau  nu, dar  nu contează pentru că nu o să ştim niciodată ce ar fi putut fi.
Îţi mai aduci aminte când ne gândeam unde am fi peste trei ani?
Îţi mai aduci aminte când mă ţineai de mână de parcă nu i-ai fi dat drumul niciodată?
Nu o să mai avem alte amintiri.
Cred că mi-ar fi plăcut să nu mai fi existat după ce m-ai luat în braţe pentru ultima dată, ca să nu trebuiască să trec prin ce trec acum.
De data asta, totul părea real, ai spus că aşa e. Ce s-a întâmplat?
Ai fost prioritatea mea, chiar dacă am fost, sau  nu, o opţiune.
Te-a, lăsat să vezi acea parte din mine pe care nu a mai văzut-o nimeni.
Ştiai de la bun început ce pot să îţi ofer. Scuze că nu am fost de ajuns.
Deci, cred că o să mergem fiecare pe calea lui.
Şi, sper, să îţi aduci aminte tot ce ţi-am spus, sper să înţelegi că am fost sinceră cu tine.
Se bănuieşte că înveţi din greşeli, nu-i aşa? Eu nu cred că ai fost o greşeală... Doar că mă aşteptam să se termine totul altfel, sau să nu se termine.
Imaginează-ţi asta: peste 10 ani ne întâlnim pe stradă, şi eu te întreb ce mai faci, şi tu îmi spui despre soţia ta, sau iubita, şi că eşti fericit. Iar mie o să îmi pară rău. Nu pentru că eşti fericit. Tocmai pentru că asta voiam pentru tine. Doar că acum 10 ani îmi imaginam că te întâlneşti cu altcineva, şi o să le zici de mine.

Ai fost atâta timp un străin pentru mine, dar credeam că te ştiu mai bine ca pe oricine altcineva. Mi-ai redat încrederea în mine, voinţa, speranţa, tot. Şi mai apoi, le-ai luat înapoi. Nu ştiu cine sunt, nici nu ştiu cum sunt. Dar în fiecare noapte îmi trădez sufletul. Ştiu totuşi că sunt un dezastru, dar ştiu că te pot face să iubeşti aşa cum nu ai mai făcut-o, că am fost eu. Nimeni nu îmi ştie secretele aşa ca tine, pentru că mereu plec. Habar nu am ce fac, unde mă duc, sau de unde vin. Dar ştiu că îmi erai bine.

Chiar mă întreb dacă ai să mai adormi vreodată lângă mine...

Spune-le tot, dar să nu uiţi să le zici cât de multă fericire a fost la mijloc.

Meriţi mai mult, şi îmi pare rău că eu nu ajung, că  nu am ajuns.

Realitatea e că tu meriţi pe cineva care să sacrifice totul pentru tine, chiar şi propria viaţă. 

Dacă încercam să îţi explic ce însemni pentru mine, nu înţelegeai.

Nu pot schimba nimic. Nu pot întoarce spatele, şi uneori regret asta.

 Vreau să uit de tot, şi să nu mă mai întorc.

Îţi datorez faptul că încă mai scriu. Mulţumesc, chiar dacă nu o să citeşti asta niciodată.

"Dacă e ceva, ascultă melodia asta, şi adu-ţi aminte că sunt acolo, că totul e ok, că va fi ok şi de acum încolo." Chiar mi-e dor să aud asta.

Am atât de multe să îţi spun, dar ştiu că nu am timp, şi că am pus din mine în fiecare lucru scris, şi tu încă eşti muza mea.

Ştiu că niciunul dintre prietenii noştrii nu a avut ce am avut noi, de-aia nu ne-au înţeles. Cred.

Am trăit în mare parte, fără să fac nimic, deci nu prea am amintiri. Eu nu îmi permit culori în viaţă, la fel cum nu îmi permit nici oameni aproape. Dar mă  bucur că tot ce îmi aduc aminte, e legat de tine.

Nu, nu mi-ar plăcea să fi însemnat altceva, pentru altcineva. Nu te-am tratat aşa cum trebuia, dar încă sunt aici, şi uneori mă întreb ce mai aştept, sau de ce mai sunt aici... Tu vedeai prin minciunile mele, am trecut prin acelaşi lucru de mii de ori, mă priveai şi o luam razna, pur şi simplu. Cel mai probabil o să aştept mereu. Ce? Nu ştiu. Pe cine? Pe tine.

Vreau să cred într-o minciună pe care o acceptă toţi. De ce? Pentru că ei sunt fericiţi....

Nu te-am întrebat niciodată care este rolul rănilor pe care le ascunzi, pentru că nici tu nu m-ai întrebat pe mine. M-ai schimbat în multe sensuri. Mulţumesc. Îmi pare rău că nu am păstrat schimbările alea şi acum. Da, mi-am văzut zâmbetul în poze. Ţin în mine tot, nu vreau să se vadă nimic. M-am crezut nemuritoare la un moment dat, am crezut că pot, dar acum nu. Parcă nu mai cunosc pe nimeni, nici măcar pe mine, şi degeaba mă uit la poze. Am rănit persoane dragi, deci poate că asta mi-e firea. A trecut prima iarnă. Şi poate o să ajung şi la a doua iarnă, deşi puţine şanse.
Am lăsat în spate un final fericit, ca să ajung aici.

Câte mi-ai făcut, câte ţi-am făcut, şi câte am făcut împreună. Şi mi-e dor de discuţiile noastre mărunte, de la cele de dimineaţă în care împărţeam lenea de a face cafea,  la cele datorită cărora încă mai scriu, cele sincere, cele dubioase, nervoase, fericite, triste, de împăcare ca să ne certăm mereu cu câteva zile înainte de 5, la împărţit de secrete.....

Habar nu am ce ai făcut, dar mi-ar plăcea să continue, chiar dacă acum nu prea mult timp aş fi dat orice să fiu în situaţia în care sunt acum.

Câte zile şi nopţi nu am murit în braţele tale? Câte nu ai murit în braţele mele?

Nu ar fi trebuit să plec...

"Ne ştim din altă viaţă, te rog să nu uiţi."

Da, ar merge aplicat şi la noi, ca indivizi separaţi. Coincidenţe.

Am stat acolo pentru că am putut să suport tot.

Da, poate că eu nu sunt făcută ca să fiu iubită, şi nu tu....

Letters from the known

"Lasă-mă să îţi spun despre cum te iubeşte cineva decât atunci când râzi, pentru că ai un râs contagios. Cum s-a îndrăgostit de zâmbetul tău, care de fiecare dată când apare în mintea cuiva e la fel de frumos. Se îndrăgosteşte de discuţiile voastre de la 1 dimineaţa, când timpul trece prea repede. Se îndrăgosteşte de glumele tale, pe care şi le aduce aminte câteva zile mai târziu, dar sunt la fel de amuzante. De felul în care poţi să fci ziua cuiva mai bună, chiar dacă cu un minut în urmă voia să plângă. De fiecare secundă pe care o petrece cu tine, deşi ştie că o să vrea mai mult de atât. Cred că ar putea oricine să se îndrăgostească de tine atâta timp cât vede toate părţile pe care tu le-ai ascuns de lume. Dar nu cineva care să se prefacă. Nu. Cineva care să te iubească la fel de sincer şi cu tot, mai ales absolutul tău, cu tot ce eşti, ce vrei să fi, si ce te-au făcut să fi.

Poţi să fi cât de tăcută vrei, într-una din zile, cineva tot o să te găsească.

Ştiu că te simţi cel mai rău atunci când îţi dai seama că persoana pe care o vrei cel mai mult nu te vrea înapoi, te înţeleg perfect. Mai ales pentru că ştiu despre ce fel de regret vorbim. 

Ţi-aş recomanda să nu mai aştepţi o persoană care şti că nu se va mai întoarce. Adu-ţi aminte de cartea voastră plină de coincidenţe. Ăsta e cam primul semn că tot ce s-a întâmplat până acum fost o pură coincidenţă şi nimic mai mult. De ce nu vrei să accepţi asta?

În lumina rece a dimineţilor în care mă trezeam lângă tine, tu erai absentă, dar mă simţeam perfect.

Pielea ta se scarpină de ziua de mâine.

În lumina rece....

Poate te aşteaptă o zi de mâine mult mai bună, de ce nu vrei să accepţi asta?

Am uitat când e ziua ta.

Nu ar trebui să beau, ştiu.

Sunt un dezastru, dar ştiu că te pot iubi mai mult ca oricine, şi mereu am fost eu însumi, deşi ştiu că magia e cea mai bună.

Nimeni nu îmi ştie secrete şi inima aşa cum o faci tu.

Habar nu am ce fac, sau unde mă duc, de unde vin. Sincer.

Te pot face să iubeşti.

Dar ştiu că nu mai vrei să ai nevoie de emoţii, aşa că nici nu încerc.

Spune-mi că o să rămâi, pentru că am nevoie de tine. Şi înainte să pleci, îţi spun că ţi-am răspuns sincer la tot.

Nu vrei să adormi lângă mine când am mâinile reci?

Ca să fiu sincer cu tine, nu am avut niciodată mai mult decât nişte braţe în care să te ţin, urechi să te ascult de fiecare dată când ai nevoie, şi o inimă ; o inimă care abea aşteaptă să te vadă iar. Nu am avut niciodată cuvintele potrivite pentru tine.

Nu ştiu, eşti complicată în toată simplicitatea ta. Eşti minunată tocmai pentru că nu atragi nici un fel de privire, pentru că nu oricine vrea să fie ca tine, pentru că nu crezi că existe fete care să vrea să fie ca tine, eşti minunată pentru că stai în vârful lumii, pentru că eşti acolo sus, dar nu îţi dai seama. Evenimentele care te-au adus aici sunt regretabile. 

Ia scrisoarea asta şi citeşte-o cu oasele, de la cineva care ştie că eşti deasupra lumii.

Trăieşte în continuare fără să îţi pese de omenire, ci de oamenii care contează. Ai jucat cele mai riscante jocuri, te-ai jucat cu moartea şi ai câştigat. Ştiu că vrei să te izolezi ca să nu cunoşti pe nimeni, să nu mai dezamăgeşti pe nimeni.

Ai anulat orice voiai să fi.

Vreau să pornim un război împreună.... "

Sh. Yu.

Dialog la miezul nopţii VI

- Ai fost ultima care a aflat?

- Nu. Mi-am reprimat dorinţa de a şti că nu sunt bine, că nu suntem bine. Am minţit prima când am aflat că nu suntem ok.

- De ce nu mi-ai spus unde să mă duc în noaptea asta?

- Pentru că ai propria ta voinţă.

- Da, dar tot tu ai zis că nu suntem bine. Nu puteai să spui şi asta?

- Nu, pentru că dacă spuneam eu asta, tu nu ai mai fi încercat nimic, şi rămâneai la ideea asta şi atât.

- Da, corect, ai şi tu dreptatea ta....

- Ştii cât de mult urăsc părţile noastre comune?

- Care din ele?

- Faptul că ne-am impus amândouă să nu mai avem sentimente, de frică mai mult, că dacă stai să te gândeşti, alt motiv nu avem, că nu putem să ne scoatem din cap anumite persoane, mai ales una singură, că am abandonat orice fel de emoţie la fel cum am făcut şi cu pasiunile....

- Trebuie să ne oprim o data şi o dată din a ne căuta greşelile din  noi, şi pe cele din alţii, şi poate să şi acceptăm că cineva poate să ne iubească, să iubească persoana care suntem de fapt...

- O să se întâmple vreodată?

- Habar nu am... Ştiu doar că acum, niciuna din noi nu vrea asta.

- Ne-am impus să ascundem, anulăm, să nu mai arătăm nimic. Dar de ce? De ce ne e atât de teamă de ceva ce e atât de probabil?

- Psihic..

- Am ajuns să terminăm cu un simplu salut, şi tot aşa să începem....

- Am ajuns ce am zis amândouă că nu o să fim niciodată..

- Nu facem asta cu toţii?

- Poate că da, dar noi nu suntem ei.

- Dar nici nu ne deosebim chiar atât de mult pe cât am vrea....

Alas

Vreau să zbor şi să ating sfârşitul.

Du-te pe mare, departe, şi eu am să rămân aici.

Acum ceva timp aveam multe de luptat pentru ele, aveam un vis, şi un plan.

Vedeam cum luceşte aerul.

Zilele ploioase sunt ale mele şi ale tale...

Acum ceva timp ardeam lumânări doar ca să ştiu că ceva încă se termină. Aveam un loc pe care îl numeam "acasă".

Şi fiecare zi era un dar pentru mine, poate chiar cel mai frumos cadou posibil.

Rup bucăţi din mine şi le pun aici, le pun în fotografii, le pun în hârtie..

Nu am niciun motiv să mint, sau să mă prefac, mă bucur că am murit şi acum trăiesc.

Şi-mi place când noaptea îmi strigă numele, când simt că în sfârşit tot haosul din timpul zilei se duce şi parcă nu o să se mai întoarcă.

Mi-am abandonat mintea pentru linişte.

Mi-am făcut din inimă un prizonier, care să nu mai simtă nimic. M-am golit de sentimente, emoţii, afinităţi şi pasiuni. Şi de fiecare dată când se întorc, le simt prea puternic, devin prea mult pentru mine, şi ajung să fiu amorţită total, să mă pierd, să nu mai mă caut şi să nu vreau să mă găsesc.

Nu vreau să spun povestea mea tuturor, pentru că ştiu că o să mă marginalizeze şi mai mult. Oamenii nu pot oferi ceea ce vrei tu, undeva în adâncul inimii şi sufletului tău.

Dacă dispar, o să mă cauţi?

Pot să îmi aud sufletul... 

Sunt un dezastru, dar ştiu că te pot face să iubeşti ca în prima zi.

Mi-ar fi plăcut să te ştiu deja. M-ai salvat. Mi-ai adus speranţa înapoi. Îţi mulţumesc.

Du-mă acasă.

Eu mă îndrăgostesc de defectele oamenilor.

Frica, obsesia, iubirea mea.

Oamenii.

Am văzut cum ţi-ai pierdut interesul pentru cineva pe care ai zis că o să iubeşti tot restul vieţii tale, şi din momentul ăla nu mai am încredere în cuvintele unui îndrăgostit.

M-am pierdut în mine, şi am ajuns la concluzia că sunt făcută pentru distrugere.

Sunt aici, dar nu mă simţi. 

Doare?

Poarta

Am trait pentru ca te-am facut.

Acum, as vrea sa te desfac, dar sunt prea mandra de ce devenisei. Si totul pentru mine.

Nu, nu esti M al meu.

Sau poate ca esti. Sau nu ai fost niciodata.

Sau poate ca eu sunt altfel.

O sa vin asa cum sunt, asa cum am fost, asa cum ai vrut sa fiu. Ca o prietena. Cum sti ca nu o sa fiu niciodata.

Am fost acolo. Si inca as mai fi, doar daca ai mai vrea. Si stiu ca nu vrei.

Pot sa imi alerg prin minte in fiecare noapte. Libera. Asa cum am vrut mereu.

Imi cer scuze in fata oricui, de pe acum. De ce? O sa intelegeti atunci cand va veni momentul oportun.

Pe acelasi principiu de "draga cititorule, nu te cunosc, dar te iubesc."

Fete familiare, si locuri lipsite de farmec. Sa mergi nicaieri. Sa umpli pahare de lacrimi, dar sa nu ai nicio expresie. Prin minte vreau sa-mi inec tristetea. Nicio zi de maine.

E amuzant, si trist, dar visele in care mor sunt cele mai frumoase vise.

Stai si asculta.

Spune-mi la ce te gandesti cand nu poti sa dormi noaptea...

Spune-mi toate fricile tale, si eu o sa le ti le spun pe ale mele.

Spune-mi ce vrei sa auzi, si o sa am grija sa meriti fiecare cuvant in parte.

Spune-mi cele mai adanci secrete ale tale, sunt doar un necunoscut, pana la urma. Nu o sa te mai vad niciodata, si tu o sa te uiti prin mine, oricum.

Spune-mi ce iti place sa faci ca sa uiti tot. 

Spune-mi ce ai vrea sa faci, dar ti-e mult prea frica.

Atat de putin trait, atat de mult de zis, atat de putin timp, atat de multa dorinta de a zice, atat de putina vointa si incredere, atat de mult nihilism si tot atat de multa dorinta de autodistrugere.

Da, poate ca intr-o buna zi o sa imi fie de folos tot. Dar daca ziua aia nu exista, sau nu o sa vina? Mult chin pentru nimic, la propriu.

Adu-ti aminte de mine, cand totul pare ca nu mai are sens. Poate ca asa vei reusi sa treci peste, doar sa nu ajungi sa faci tot ce fac, si cum fac, eu.

Adu-ti aminte de mine cand esti tot ce ai visat ca ai sa fi.

Adu-ti aminte de mine cand vezi cum curge tot sangele din tine.

Plin de simbolism.

Asa te vreau.

Oricine ai fi.

Orice ai fi.

Oricum ai fi.

Sa lasi vocile sa te faca sa plangi, fie ca le auzi doar tu, sau nu.

Sa te bucuri ca esti cum esti, sa vrei mai mult.

Sa iei toate problemele tale si sa iti intorci destinul pe dos.

Vreau sa te trezesc, sa te scot din orizontul asta lichid, pentru propriul tau bine.

Si nu iti cer sa ma intelegi.

Dialog la miezul noptii V

- Nu te vreau!

- Nici nu trebuie să mă vrei. Oricum o să mă ai aici mereu.

- Tu nici măcar nu ai idee ce vrei de la viaţă, în afară de a se termina.... 

- Ba da, ştiu.

- Ia zi!

- Vreau să ştiu că am înotat printre note de pian, că am reuşit măcar un lucru din tot ce voiam să fac, că am găsit şi păstrat persoana aia care să mă cunoască total, că nu am dat la o parte oamenii care îmi voiau binele..

- Lumea ta perfectă iar, o lume în care speri că o să ajungi să trăieşti.

- Poate... Cel mai probabil, dar nu mă reţine absolut nimic din a visa.

- Şi crezi tu că poţi trăi din vise?

- Nu.

- Atunci, de ce nu faci ceva pe bune, în loc să visezi şi atât?

- Pentru că nu pot...

- Nu poţi sau tu crezi că nu poţi? Sau tu nu te laşi să poţi?

- .... Nu ştiu...

- Eu merg pe faptul că tu nu te laşi să avansezi de fapt, că tu te ţi pe loc. Şi toate astea de frică. Frică de ceva ce încă nu ştiu ce e, pentru că dacă ştiam, te-aş fi ajutat, fie că mă crezi sau nu.

- Şi de ce m-ai fi ajutat?

- Pentru că văd în tine ceva ce mereu am vrut să văd în mine. Acea mică sclipire în ochi când vorbeşti despre ceva ce iubeşti, nu şti cum arăţi când zâmbeşti, şi nu forţat, nu te şti decât pe tine cea din oglindă, şi cea pe care o vezi în poze.

- Şi ce te face să crezi că vreau să mă ştiu aşa cum mă văd acolo?

- Absolut nimic. Pentru că ştiu că nu aşa stă treaba. Eu ştiu cum arăţi în cele mai fericite şi cele mai triste momente ale tale. Ştiu cum zâmbeşti timid când vezi că toate florile cad, se ofilesc, cand îşi schimbă culoarea şi forma, ştiu cât de mult ai vrea să poţi să schimbi absolut tot la tine, pentru că nu îţi eşti de ajuns. Ştiu cât de multe lucruri iubeşti, cât de tăcută eşti, cât de multe ai vrea să zici de fapt, dar nu o faci. Şi de ce? Pentru că nu mai pic de încredere în tine, mai ales atunci când vezi că până şi cei pe care îi numeşti priteni ăţi distrug ultima bucată de orice din tine. Dar îi iubeşti în continuare, fără să şti de ce, fără să îţi pese de ce, pentru că nu ai mai fi în stare să mai legi vreo prietenie acum. La fel cum nici nu crezi că  mai poţi să iubeşti. Sau, mai bine zis, cum credem că nu mai eşti în stare să iubeşti decât în cuvinte. Şi de ce? Pentru că ai dat cam orice fel de sentiment ai avut în tine. Cui şi de ce? Iubirii tale, singurei iubiri, pentru că ai vrut să scapi de tot ce te trăgea înapoi, şi pentru că ai vrut să ia el tot, chiar dacă voiai eternul cu el.

- Cum de şti atât de multe, cum de le ştim amândouă, dar nu suntem în stare să facem nimic?

- Pentru că nici nu am încercat vreodată. Şi dacă am încerca, sigur nu am reuşi nimic. Pentru că am renunţa cu mult înainte să începem, fără să vrem măcar.

- Cel mai probabil. Sigur....

Dialog la miezul noptii (IV)

- Ştii că mi-ai zis că să mă laşi în pace nu?

- Mă cunoşti mai bine de atât, puteai să te aştepţi să nu se întâmple asta. Şi pănâ la urmă, de ce ai vrea să rămâi singură?

- Ca să pot să fiu cine vreau să fiu, ca să pot să fiu cum vreau, ca să pot atinge cerul, pentru că nu te mai vreau prin preajmă, pentru că nu vreau să fiu iar tu. Şi lista poate continua...

- Vrei asta?

- Da.

- Ai nevoie de fapt, nu-i aşa?

- Adică?

- Adică tu ai nevoie ca eu să dispar, ca tu să poţi fiinţa complet. Nu există dreptate în lume, mai ales în noaptea asta.
- În noaptea asta eu o să scriu în cer. Cu, sau fără tine. Vreau să cred în mine, am nevoie să cred în mine. E în regulă. Vreau să fiu exact aşa cum sunt. Vreau să-mi imaginez că  nu am bariere de trecut, nu am griji, că pot să mă întorc oricând vreau, şi că nu o să mă judece nimeni pentru asta.

- Lumea ta perfectă?

- Nu. Lumea care ştiu că există, tocmai pentru că vreau să fac parte din ea. Nu trebuie decât să mă adun, să mă uit la ceva frumos, cum e cerul, sau oceanul. Dacă lumea s-ar termina, nu aş mai avea decât noaptea asta. Şi dacă vrei să vi cu mine, nu te da înapoi. Imaginează-ţi dragostea, şi nu renunţa.

- Şi de ce aş face asta? Sau, de ce aş vrea să vin cu tine?

- Despre ce e vorba în toată viaţa asta? Suntem atât de aproape, dar rămânem fără timp.

- Tu vrei să fi iubită la marginea luminii.

- Da. Şi ştii de ce? Pentru că merit lucrul ăsta. Merit să mă iubească cineva atât de mult, încât să facă orice pentru mine. Să vină cu mine oriunde. Să îmi spună lucruri drăguţe şi să le creadă. Să mă vadă ca pe un înger, chiar dacă eu nu văd asta. Să creadă că sunt tot şi că pot fi mult mai mult de atât. Şi să nu însemn nimic pentru restul, e ok, chiar nu mă deranjează, doar să am o persoană care mă vede ca pe un întreg.

- Dacă totul pare perfect, ceva nu e bine.

- Nu. Pentru că nu vreau să fie perfect. Vreau sa fie bine. Şi să fie tot, de la plăcere la distrugere. Pentru că vreau să mă iubesc mai înainte de toate eu pe mine, astfel încât restul să nu fie nevoiţi să o facă. Pentru că oricum le-ar fi mai bine fără mine. Trebuie să îmi înfrunt temerile care m-au făcut să plâng. Tot continui să visez trecutul, chiar dacă nu se va mai întoarce niciodată. Aşa vreau să mă apăr singură, ca să nu fiu lângă mine, şi tu să nu mai suferi.

- Stai, de ce eu?

- Pentru că suntem la fel. Suntem de fapt o singură persoană. Nu uita, dacă vreuna din noi păţeşte ceva, şi cealaltă o să o păţească. Şi da, vreau să te apăr şi pe tine, până când cerul o să fie albastru.

- Am sentimentul că am pierdut controlul pe undeva...

- Nu....

Drumurile Pi

Mi-ai jurat drumuri în noapte.

Sentimente-undeva între zero şi absolut.

Sunt genul de om de care ai mei ar fi vrut să mă ţin departe.

Şi ştiu asta.

Şi inima mea e supărată pe mine.

Poate că nu mai poate nici ea.

Oare Dumnezeu, sau Alah, sau oricum vrei să îi zici e trist vreodată când se uită la noi ?: Eu am muncit atât de mult la tine...Cum să te urăşti?"

Eşti, ai fost, şi o să rămâi arta mea. Şi poate singura mea inspiraţie.

Ascultă-mă aşteptând. Orice. Ce vrei. Dacă vrei.

Vreau să fac ceva anul ăsta. Şi să conteze. Pentru mine. 

Vreau să pot să schimb tot. Chiar şi pe mine.

Dragă, e prea frig afară, dar am un milion de moduri de a muri. Bagă-te înapoi în pat, cât eu mă îmbăt.

Lasă-mă să îmi arunc secretele, cât nu o să ştiu de mine.

Am nevoie de ceva, dar nu pot spune ce.

Sub mâneci e roşu, de la toate adevărurile pe care le-am ascuns de alţii.

Să fac mişcările care trebuie, atunci când trebuie.

Atât şi nimic mai mult.

Vreau îngeri din hârtie.

Prea târziu, şi prea inutil ca să îmi cer scuze.

Lasă-mă să mă descurc cu problemele mele aşa cum ştiu eu.

Degeaba încerc să văd altceva, nici măcar nu-mi aduc aminte de ce, sau cum de am ajuns aici în noaptea asta.

Nu, nu suport nimic din ce se întâmplă.

Am greşelile mele, niciun loc în care să plec, o noapte care se consumă.

Oamenii urau când întorceam ţigările în pachet, pentru noroc.

Am să păstrez nişte loc pentru inimaginabil.

Arcadia

Nu te întoarce.

De fapt, nici nu te mai gândi că ai face asta.

O să ajungi să răceşti de la frigul din inima ta.

Ştiu că nu mai am cum să fac nici măcăr un pas spre tine, pentru că aşteptarea a devenit regret.

Am pierdut dragostea pe care o iubeam cel mai mult.

Am învăţat să trăiesc, pe jumătate moartă.

Cineva mai întreabă de mine, dacă mai pot să fiu găsită undeva. Dar am crescut prea puternică, deci nu mai exist. Nu aşa cum vor ei.

Nu pentru ei.

Dar nici pentru mine.

Mi.a luat prea mult doar ca să învăţ cum să fiu bine.

Vreau ce e singur în mine să dispară.

Am înţeles cât de greu poate să fie să te schimbi.

Nu mai am nici măcar putere să vreau să mai schimb ceva.

Câte lacrimi fac o mare?

De când am început să mă simt oarecum binecuvântată cu un blestem?

La bine şi la rău ştiu că indiferent ce se va întâmpla, o să am cuvinte ce trebuiau să fie spuse, dar poate că nu am să le spun niciodată.

Lasă-mă să mă duc singură pe un drum pe care nici un om nu s-ar duce. 

Am nevoie de asta.

Vreau asta.

Acum.

Vreau să ştiu că tot ce nu am spus o să rămână undeva, pentru cineva, oricine, ca un dar.

De ce?

Pentru că tot ce nu am spus o să conteze cel mai mult.

De ce nu zic?

Pentru că nu pot. La propriu, şi fizic, nu pot să spun. Mintea şi corpul meu încep să nu mai coopereze atunci când trebuie să vorbesc, şi totul se duce de râpă, aşa că nu mai încep.

Mi-e frică să mă apropii de cineva, urăsc să fiu singură, îmi doresc să simt că nu mai simt nimic, cu cât ajung mai sus, cu atât mă duc mai jos, nu pot să îmi înec demonii, au învăţat să înoate.

Mi s-au spart toate speranţele în tavan. Iarăşi.

Vino mai aproape, ca să mă auzi mai bine. Vino lângă mine ca să mă auzi cum urlu în tăcere. În vorbele mele şi în lacrimile tale.

Am desenat vise împreună, deşi ştiu că ai uitat asta, sau deja nu îţi mai pasă.

Vreau să culeg o mie de gânduri...

"Mai ai o singură noapte în care să fi tot ce vrei."

Zâmbeşte-te prin şi pentru dragoste.

În loc să ne lovim de stele, ne punem piedică.

Omul ăsta poate să plângă, poate să râdă, dar e cel mai fericit când scrie..

N-am pictat noi împreună frumuseţe distructivă?

"Hai, spune-mi tot ce şti despre suferinţă, că acum câţiva ani ştiai mult mai multe decât mine, vreau să văd cum e acum."