Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

joi, 30 ianuarie 2014

Dialog la miezul noptii VIII


- Te-aş lăsa în urmă cu tot dragul din lume...
- Şi ce aştepţi?
- Poate că aştept să fim iar una, sau una din noi să câştige.
- Ce să câştige?
- Lupta asta permanentă dintre noi.
- Chiar crezi că e o luptă?
- Convieţuire nu e sigur...
- Nu ai nicio garanţie.  Vreau să văd în tine fata aia care acum nu prea mult timp, sau poate că prea mult timp în urmă, credea în dragoste, fericire, absolut, zâne, speranţe. 
- Da, fata aia şi-a dat seama că trăieşte printre demonii ei şi că ce vrea ea nu există în realitatea asta.
- Şi în acelaşi timp vrei să existe, nu-i aşa?
- Da, dar sunt conştientă că nu se va mai întâmpla asta niciodată.
- Aşa e, sau aşa vrei tu să fie?
- Nu ştiu exact. Ştiu că acum vreau să simt cum din  mine se nasc curcubeele, pentru că nimic nu mă face mai fericită, şi totuşi mai tristă, decât oamenii. Singura mea iubire, obsesie, pasiune şi ,în acelaşi timp, frică. Aş trăi pentru totdeauna dacă aş putea, dar nu aşa. Şi nu fără tine. Cred că dacă nu am mai fi amândouă, s-ar simţi un gol imens, am fi incomplete, nu ar fi aşa cum ar trebui să fie de fapt.
- Ştii, nu cred că oamenii ar putea înţelege cât de greu e să explici ce se întâmplă în mintea ta, când nici tu nu şti prea bine..
- Undeva în adâncul meu nu mai înţeleg nimic. Decât faptul că am nevoie să vad cum curge sânge, indiferent dacă o să murdărească ceva, sau nu. Să nu uităm biletul pe care am scris simplu "Când o să citiţi asta o să fie prea târziu. Îmi pare rău pentru mizerie." De multe ori, mă simt nedorită, aşa că prefer să rămân tăcută şi să stau în umbra celor care sunt mai valoroşi ca mine. Nu, nu ştiu dacă ei chiar sunt mai valoroşi, sau nu, dar sunt pentru mine. Când muzica se opreşte simt că am pierdut ceva foarte important din mine. Şi nu ştiu cum altfel să spun. E ca atunci când vezi ceva extrem de amuzant, sau frumos, doar că eşti prea trist ca să mai ai vreo reacţie, aşa că stai acolo, tăcut, şi te îneci în propria ta suferinţă.
- Da, dar nu a zis nimeni că aşa trebuie să fie.
- Corect, dar fiecare are felul său de a fi.
- Dacă te-ai întâlni pe tine însuţi, ţi-ar plăcea ce ai vedea?
- Nu. Şi puteai să nici nu mă mai întrebi, trebuia să te aştepţi la asta.
- Poate că nu trebuia să te îndrăgosteşti, mai ales că ţi-e frică să iubeşti. Mai ales pentru că şti cât de terifiant e să laşi oamenii înăuntru, să îi laşi să vadă cele mai întunecate părţi ale tale, motivele pentru care plângi, de ce eşti fericită. Şi toate astea pentru că ei pot pleca cu toate secretele ale şi să nu ţi le mai dea înapoi. Ai atâtea de spus, dar nu spui nimic. Ai putea să faci atâtea, dar nu faci nimic. Dar hei, când a avut lumea asta vreun sens. Şi până la urmă, sinuciderea nu e stupidă. Stupid e să răneşti pe cineva atât de mult încât să creadă ca asta e chiar singura soluţie.
- Folosesc cuvinte ca să nu spun nimic de fapt, şi tăcerea ca să spun totul.
- Da, şi ai o expresie ca şi cum nu eşti prea sigură dacă ar trebui să fie pe pământ, sau nu.
- Pentru că sunt singură şi pentru că dacă tu nu ai fi, chiar aş fi singură. Şi şti de ce îmi e dor de el?
- Nu chiar...
- Pentru că îl iubesc. Şi îl iubesc pentru că nu mă lasă să fac întotdeauna ce vreau, pentru că e printre primii care îmi ştiu toate secretele. Pentru că are grijă de mine şi când nu vreau asta. Pentru că mă gândesc la el fără să vreau, pentru cănu pot să mă abţin din a-l căuta, deşi ştiu că e degeaba. Pentru că m-a făcut să vreau să am sentimente din nou, pentru că nu am avut nicio rezervă în a-i da tot, în a ţine la el, şi până şi faptul că mă ignoră acum, şi îl iubesc cel mai mult când mă urăşte, când mă răneşte, când mă face să mă gândesc la sinucidere....
- Deci, în alte cuvinte, pentru că te ajută să te autodistrugi.
- Cam aşa ceva, cred. Doar că nu mă deranjează acum, nu m-a deranjat nici până acum. 
- Dar şti ce am observat la tine în ultimul timp?
- Ia zi.
- Faptul că ai început să observi felul în care unii oameni îşi trag mânecile până peste degete, cum unii devin sensibili la anumite subiecte, semnele roşii ascunse de brăţări, că unii nu poartă altceva decât pantaloni lungi şi bluze, indiferent de vreme, că unii vor doar să stea cât mai departe de alţi oameni, mai ales când îi prind de mână... Dar cel mai fascinant mi se pare felul în care cauţi la alţi oameni cicatrici exact ca ale tale. Că ochii tăi zâmbesc, dar sufletul plânge, că ai conştientizat că în câteva secunde poţi deveni doar o amintire. Că vrei ca cineva să înţeleagă cât de rănită eşti de fapt.  Că te distrugi doar ca să nu o facă alţii. Că deşi pari fericită mereu, nimeni nu are idee ce lupte duci cu tine însuţi, că de câteva nopţi încoace lucrezi la cea mai lungă scrisoare pe care ai scris-o până acum, doar ca să nu ratezi nicio persoană careia să îi mulţumeşti, sau de la care să îţi ceri scuze, sau să explici care e partea ei/lui de vină, chiar dacă nu vrei să dai vina pe ei. Că nu ştii dacă cineva chiar o să îşi aducă aminte de numele tău. Că uneori chiar te închizi în tine pentru zile la rând, şi nu mai vorbeşti cu nimeni. Că ai învăţat să fugi de ceea ce simţi.
- De fapt, îmi place toată durerea...
Trimiteți un comentariu