Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

marți, 28 ianuarie 2014

Sempiternal



Mi-e dor de tine.
Am fost un deyastru cât ai stat.
Acum sunt şi mai rău, de când te-ai schimbat.
Dar nu mă lăsa pe mine să îţi stau în drum. Nu ai de ce, nu-i aşa?
Mi-e dor de minciuni şi de durere.
Certurile care ne ţineau treji.
Mi-e dor de lucrurile rele, de felul în care mă urai, până şi felul în care tot era vina mea.
Mi-e dor de telefoanele tale, când nu era doar vina ta.
Mi-e dor de lucrurile pe care mi le făceai.
Mi-e dor de sentimentul ăla pe care îl aveam de fiecare dată cînd îmi spuneai să nu fac ceva anume.
Prefer să stau să mă cert cu tine o noapte întreagă decât să mă uit la televizor.
Da, mi-a luat destul de mult timp să îmi dau seama că s-a terminat.
Mi-e dor de felul în care ne făceam planuri împreună, deşi eram conştienţi că nu o să le ducem la capăt niciodată.
Ţin minte şi acum că îmi spuneai de cabana aia din munţi, şi că poţi să te duci să iei cheia oricând vrei, şi să plecăm acolo.
Da, poate că sunt genul de om cu care nu poţi să trăieşti. Poate nu sunt făcută pentru lucruri de genul ăsta, dar voiam să fiu altfel, şi asta doar pentru tine. Pentru că simţeam că tu meriţi asta. Pentru că voiam să meriţi asta.
Trebuie să recunosc că cel mai mult mă gândesc la tine şi sinucidere.
Dar, cel mai mult dacă ai avea vreo reacţie dacă asta s-ar întâmpla.
Da, am mult mai multe să îţi spun, dar ştii că niciodată nu m-am priceput la asta.
Niciodată nu m-am simţit mai singură ca acum, de parcă chiar nu am cu cine să vorbesc. Şi parţial ştiu că asta aşa e.
Regret multe, dar mai ales că am felul ăsta dubios de a ţine la oameni şi de a-i îndepărta, pentru că mi-e frică să nu îi rănesc.

Trimiteți un comentariu