Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

marți, 21 ianuarie 2014

Cineva, ceva


Nimeni nu ascultă, pentru că nimănui nu îi mai pasă.
Cum să las în urmă nişte motive pentru care cineva să îmi ducă dorul?
Vreau să uiţi toată durerea pe care o ascunzi atât de bine pe interior.
Nimeni nu te poate salva de tine însuţi, iar eu nu pot să fiu cine, sau cum eşti tu, indiferent cât aş vrea asta.
Care "tu"?
Oricine.
Poate că într-o zi o să pot să trec peste, poate într-o bună zi o să citeşti tot ce am scris aici, sau poate că nu. Dar vreau să ştii că nu o să pot să dau drumul la tot ce e legat de tine, cel mai probabil niciodată, pentru că tot e legat de tine, într-un fel sau altul.
Toarnă-mi nişte atmosferă în cana preferată.
E nevoie de doi ca să şoptim.
Liniştea nu e atât de rea, dar mă uit la mâna mea şi îmi aduc aminte că acolo se potrivea a ta perfect. Când mă gândesc la tine, parcă nu mă mai simt atât de singură.
Când o să pot să gust cerul o să mă simt iar bine, şi o să pot să uit lumea aşa cum o ştiu eu, chiar dacă nu pe tine.
Suntem la fel, am fost, şi cel mai probabil o să rămânem la fel.
Spui că nu mai ai nimic pentru care să trăieşti, dar nu conştientizezi câtă lume ţi-ar duce dorul.
Şi eu sunt la fel ca tine, pentru că am devenit confuză de la minciuna pe care o trăiesc, caut pe nimeni, şi mi se fac ochii verzi când parcă aş fi fericită că încă mai sunt aici.
Da, e mult mai mult decât a fost până acum. Şi ştiu că o să trăieşti ca să spui tot. Tu poţi să ieşi cu bine din asta.
Eu nu pot decât să sper că într-o bună zi am să pot să las trecutul în urmă, să nu mai îmi fie dor de lucruri şi persoane care nu or să se mai întoarcă.
Vreau să ştiu că dacă o să cad, mă ridic în glorie.
Mi-ar plăcea să pot să îmi arunc toate secretele, pentru că am nevoie de altă poveste.
Am zis prea multe adevăruri şi vreau să ştiu dacă ai vrea să auzi ceva care să şocheze, pentru că de data asta nu am nevoie de o scuză perfectă.
E uimitor că am ajuns până aici, totuşi.
Nu am motive să stau, dar nici să plec.
Am ajuns acum să înţeleg mai multe decât am înţeles vreodată.
Mişcări perfectă.
Tu eşti rege le inimilor, şi eu am ajuns regina golului.
Cred.
Ştii, am aflat cât de greu poate fi să te schimbi. Chiar şi cele mai urâte locuri devin plăcute când te obişnuieşti.
Cu mâinile astea am pus raiul la pământ, cât am avut coroană imperiului.
Şi apoi am pierdut tot, şi mă întreb dacă mai poate cineva să mă ajute.
Nu pot să văd lumea pe care o am în faţă, şi nu ştiu de ce.
Vreau să uit de tot, să plec la mare, să pot să simt nisipul şi să mă bucur.
Nu pot să mai stau, dar nu pentru că nu vreau. Poate o să fie mai bine dacă am să pot să plec departe.
Mi-am promis că nu am să mai simt niciodată nimic.
Mi-e greu să cred tot haosul pe care îl am în mine, dar nu pot să plec.
Da-mi un motiv, pentru că nu pot să dau vina pe nimeni. M-am pierdut şi acum simt cum e să fi singur, şi nu pentru că te izolezi.
Dacă aş lăsa trecutul în urmă cred că m-aş pierde pe mine, mai mult decât m-am pierdut deja. Ştiu că ar fi mult mai ok dacă aş face asta, dar nu pot, am tot ce m-a făcut să mai fiu aici în trecut, nu aş putea să îl las să dispară pur şi simplu.
Acum, ce fac?



Trimiteți un comentariu