Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

luni, 20 ianuarie 2014

Dragă tu,



Emoţii în supradoze. Ţi-am dat tot ce eram eu. În câteva luni mi-ai dat formă, şi într-o noapte m-ai omorât.
Viaţă în paşi şi silabe în versuri.
Ai mers mult de atunci, din ce în ce mai departe. Dar eu tot îmi aduc aminte tot, chiar dacă îţi vine să crezi, sau  nu, dar  nu contează pentru că nu o să ştim niciodată ce ar fi putut fi.
Îţi mai aduci aminte când ne gândeam unde am fi peste trei ani?
Îţi mai aduci aminte când mă ţineai de mână de parcă nu i-ai fi dat drumul niciodată?
Nu o să mai avem alte amintiri.
Cred că mi-ar fi plăcut să nu mai fi existat după ce m-ai luat în braţe pentru ultima dată, ca să nu trebuiască să trec prin ce trec acum.
De data asta, totul părea real, ai spus că aşa e. Ce s-a întâmplat?
Ai fost prioritatea mea, chiar dacă am fost, sau  nu, o opţiune.
Te-a, lăsat să vezi acea parte din mine pe care nu a mai văzut-o nimeni.
Ştiai de la bun început ce pot să îţi ofer. Scuze că nu am fost de ajuns.
Deci, cred că o să mergem fiecare pe calea lui.
Şi, sper, să îţi aduci aminte tot ce ţi-am spus, sper să înţelegi că am fost sinceră cu tine.
Se bănuieşte că înveţi din greşeli, nu-i aşa? Eu nu cred că ai fost o greşeală... Doar că mă aşteptam să se termine totul altfel, sau să nu se termine.
Imaginează-ţi asta: peste 10 ani ne întâlnim pe stradă, şi eu te întreb ce mai faci, şi tu îmi spui despre soţia ta, sau iubita, şi că eşti fericit. Iar mie o să îmi pară rău. Nu pentru că eşti fericit. Tocmai pentru că asta voiam pentru tine. Doar că acum 10 ani îmi imaginam că te întâlneşti cu altcineva, şi o să le zici de mine.
Ai fost atâta timp un străin pentru mine, dar credeam că te ştiu mai bine ca pe oricine altcineva. Mi-ai redat încrederea în mine, voinţa, speranţa, tot. Şi mai apoi, le-ai luat înapoi. Nu ştiu cine sunt, nici nu ştiu cum sunt. Dar în fiecare noapte îmi trădez sufletul. Ştiu totuşi că sunt un dezastru, dar ştiu că te pot face să iubeşti aşa cum nu ai mai făcut-o, că am fost eu. Nimeni nu îmi ştie secretele aşa ca tine, pentru că mereu plec. Habar nu am ce fac, unde mă duc, sau de unde vin. Dar ştiu că îmi erai bine.
Chiar mă întreb dacă ai să mai adormi vreodată lângă mine...
Spune-le tot, dar să nu uiţi să le zici cât de multă fericire a fost la mijloc.
Meriţi mai mult, şi îmi pare rău că eu nu ajung, că  nu am ajuns.
Realitatea e că tu meriţi pe cineva care să sacrifice totul pentru tine, chiar şi propria viaţă. 
Dacă încercam să îţi explic ce însemni pentru mine, nu înţelegeai.
Nu pot schimba nimic. Nu pot întoarce spatele, şi uneori regret asta.
 Vreau să uit de tot, şi să nu mă mai întorc.
Îţi datorez faptul că încă mai scriu. Mulţumesc, chiar dacă nu o să citeşti asta niciodată.
"Dacă e ceva, ascultă melodia asta, şi adu-ţi aminte că sunt acolo, că totul e ok, că va fi ok şi de acum încolo." Chiar mi-e dor să aud asta.
Am atât de multe să îţi spun, dar ştiu că nu am timp, şi că am pus din mine în fiecare lucru scris, şi tu încă eşti muza mea.
Ştiu că niciunul dintre prietenii noştrii nu a avut ce am avut noi, de-aia nu ne-au înţeles. Cred.
Am trăit în mare parte, fără să fac nimic, deci nu prea am amintiri. Eu nu îmi permit culori în viaţă, la fel cum nu îmi permit nici oameni aproape. Dar mă  bucur că tot ce îmi aduc aminte, e legat de tine.
Nu, nu mi-ar plăcea să fi însemnat altceva, pentru altcineva. Nu te-am tratat aşa cum trebuia, dar încă sunt aici, şi uneori mă întreb ce mai aştept, sau de ce mai sunt aici... Tu vedeai prin minciunile mele, am trecut prin acelaşi lucru de mii de ori, mă priveai şi o luam razna, pur şi simplu. Cel mai probabil o să aştept mereu. Ce? Nu ştiu. Pe cine? Pe tine.

Vreau să cred într-o minciună pe care o acceptă toţi. De ce? Pentru că ei sunt fericiţi....

Nu te-am întrebat niciodată care este rolul rănilor pe care le ascunzi, pentru că nici tu nu m-ai întrebat pe mine. M-ai schimbat în multe sensuri. Mulţumesc. Îmi pare rău că nu am păstrat schimbările alea şi acum. Da, mi-am văzut zâmbetul în poze. Ţin în mine tot, nu vreau să se vadă nimic. M-am crezut nemuritoare la un moment dat, am crezut că pot, dar acum nu. Parcă nu mai cunosc pe nimeni, nici măcar pe mine, şi degeaba mă uit la poze. Am rănit persoane dragi, deci poate că asta mi-e firea. A trecut prima iarnă. Şi poate o să ajung şi la a doua iarnă, deşi puţine şanse.
Am lăsat în spate un final fericit, ca să ajung aici.
Câte mi-ai făcut, câte ţi-am făcut, şi câte am făcut împreună. Şi mi-e dor de discuţiile noastre mărunte, de la cele de dimineaţă în care împărţeam lenea de a face cafea,  la cele datorită cărora încă mai scriu, cele sincere, cele dubioase, nervoase, fericite, triste, de împăcare ca să ne certăm mereu cu câteva zile înainte de 5, la împărţit de secrete.....
Habar nu am ce ai făcut, dar mi-ar plăcea să continue, chiar dacă acum nu prea mult timp aş fi dat orice să fiu în situaţia în care sunt acum.
Câte zile şi nopţi nu am murit în braţele tale? Câte nu ai murit în braţele mele?
Nu ar fi trebuit să plec...
"Ne ştim din altă viaţă, te rog să nu uiţi."
Da, ar merge aplicat şi la noi, ca indivizi separaţi. Coincidenţe.
Am stat acolo pentru că am putut să suport tot.
Da, poate că eu nu sunt făcută ca să fiu iubită, şi nu tu....

Trimiteți un comentariu