- Nu te vreau!
- Nici nu trebuie să mă vrei. Oricum o să mă ai aici mereu.
- Tu nici măcar nu ai idee ce vrei de la viaţă, în afară de a se termina....
- Ba da, ştiu.
- Ia zi!
- Vreau să ştiu că am înotat printre note de pian, că am reuşit măcar un lucru din tot ce voiam să fac, că am găsit şi păstrat persoana aia care să mă cunoască total, că nu am dat la o parte oamenii care îmi voiau binele..
- Lumea ta perfectă iar, o lume în care speri că o să ajungi să trăieşti.
- Poate... Cel mai probabil, dar nu mă reţine absolut nimic din a visa.
- Şi crezi tu că poţi trăi din vise?
- Nu.
- Atunci, de ce nu faci ceva pe bune, în loc să visezi şi atât?
- Pentru că nu pot...
- Nu poţi sau tu crezi că nu poţi? Sau tu nu te laşi să poţi?
- .... Nu ştiu...
- Eu merg pe faptul că tu nu te laşi să avansezi de fapt, că tu te ţi pe loc. Şi toate astea de frică. Frică de ceva ce încă nu ştiu ce e, pentru că dacă ştiam, te-aş fi ajutat, fie că mă crezi sau nu.
- Şi de ce m-ai fi ajutat?
- Pentru că văd în tine ceva ce mereu am vrut să văd în mine. Acea mică sclipire în ochi când vorbeşti despre ceva ce iubeşti, nu şti cum arăţi când zâmbeşti, şi nu forţat, nu te şti decât pe tine cea din oglindă, şi cea pe care o vezi în poze.
- Şi ce te face să crezi că vreau să mă ştiu aşa cum mă văd acolo?
- Absolut nimic. Pentru că ştiu că nu aşa stă treaba. Eu ştiu cum arăţi în cele mai fericite şi cele mai triste momente ale tale. Ştiu cum zâmbeşti timid când vezi că toate florile cad, se ofilesc, cand îşi schimbă culoarea şi forma, ştiu cât de mult ai vrea să poţi să schimbi absolut tot la tine, pentru că nu îţi eşti de ajuns. Ştiu cât de multe lucruri iubeşti, cât de tăcută eşti, cât de multe ai vrea să zici de fapt, dar nu o faci. Şi de ce? Pentru că nu mai pic de încredere în tine, mai ales atunci când vezi că până şi cei pe care îi numeşti priteni ăţi distrug ultima bucată de orice din tine. Dar îi iubeşti în continuare, fără să şti de ce, fără să îţi pese de ce, pentru că nu ai mai fi în stare să mai legi vreo prietenie acum. La fel cum nici nu crezi că mai poţi să iubeşti. Sau, mai bine zis, cum credem că nu mai eşti în stare să iubeşti decât în cuvinte. Şi de ce? Pentru că ai dat cam orice fel de sentiment ai avut în tine. Cui şi de ce? Iubirii tale, singurei iubiri, pentru că ai vrut să scapi de tot ce te trăgea înapoi, şi pentru că ai vrut să ia el tot, chiar dacă voiai eternul cu el.
- Cum de şti atât de multe, cum de le ştim amândouă, dar nu suntem în stare să facem nimic?
- Pentru că nici nu am încercat vreodată. Şi dacă am încerca, sigur nu am reuşi nimic. Pentru că am renunţa cu mult înainte să începem, fără să vrem măcar.
- Cel mai probabil. Sigur....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu