Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

joi, 9 ianuarie 2014

Dialog la miezul noptii (IV)


- Ştii că mi-ai zis că să mă laşi în pace nu?
- Mă cunoşti mai bine de atât, puteai să te aştepţi să nu se întâmple asta. Şi pănâ la urmă, de ce ai vrea să rămâi singură?
- Ca să pot să fiu cine vreau să fiu, ca să pot să fiu cum vreau, ca să pot atinge cerul, pentru că nu te mai vreau prin preajmă, pentru că nu vreau să fiu iar tu. Şi lista poate continua...
- Vrei asta?
- Da.
- Ai nevoie de fapt, nu-i aşa?
- Adică?
- Adică tu ai nevoie ca eu să dispar, ca tu să poţi fiinţa complet. Nu există dreptate în lume, mai ales în noaptea asta.
- În noaptea asta eu o să scriu în cer. Cu, sau fără tine. Vreau să cred în mine, am nevoie să cred în mine. E în regulă. Vreau să fiu exact aşa cum sunt. Vreau să-mi imaginez că  nu am bariere de trecut, nu am griji, că pot să mă întorc oricând vreau, şi că nu o să mă judece nimeni pentru asta.
- Lumea ta perfectă?
- Nu. Lumea care ştiu că există, tocmai pentru că vreau să fac parte din ea. Nu trebuie decât să mă adun, să mă uit la ceva frumos, cum e cerul, sau oceanul. Dacă lumea s-ar termina, nu aş mai avea decât noaptea asta. Şi dacă vrei să vi cu mine, nu te da înapoi. Imaginează-ţi dragostea, şi nu renunţa.
- Şi de ce aş face asta? Sau, de ce aş vrea să vin cu tine?
- Despre ce e vorba în toată viaţa asta? Suntem atât de aproape, dar rămânem fără timp.
- Tu vrei să fi iubită la marginea luminii.
- Da. Şi ştii de ce? Pentru că merit lucrul ăsta. Merit să mă iubească cineva atât de mult, încât să facă orice pentru mine. Să vină cu mine oriunde. Să îmi spună lucruri drăguţe şi să le creadă. Să mă vadă ca pe un înger, chiar dacă eu nu văd asta. Să creadă că sunt tot şi că pot fi mult mai mult de atât. Şi să nu însemn nimic pentru restul, e ok, chiar nu mă deranjează, doar să am o persoană care mă vede ca pe un întreg.
- Dacă totul pare perfect, ceva nu e bine.
- Nu. Pentru că nu vreau să fie perfect. Vreau sa fie bine. Şi să fie tot, de la plăcere la distrugere. Pentru că vreau să mă iubesc mai înainte de toate eu pe mine, astfel încât restul să nu fie nevoiţi să o facă. Pentru că oricum le-ar fi mai bine fără mine. Trebuie să îmi înfrunt temerile care m-au făcut să plâng. Tot continui să visez trecutul, chiar dacă nu se va mai întoarce niciodată. Aşa vreau să mă apăr singură, ca să nu fiu lângă mine, şi tu să nu mai suferi.
- Stai, de ce eu?
- Pentru că suntem la fel. Suntem de fapt o singură persoană. Nu uita, dacă vreuna din noi păţeşte ceva, şi cealaltă o să o păţească. Şi da, vreau să te apăr şi pe tine, până când cerul o să fie albastru.
- Am sentimentul că am pierdut controlul pe undeva...
- Nu....



Trimiteți un comentariu