Mereu.
La fel.
Dacă aş fi o persoană sinceră, aş mai da o şansă lumii ăsteia.
Ce o să fac?
M-am îndrăgostit de tine, şi mereu uit ce vreau să spun.
Ce o să fac?
Dacă tu chiar ai să te schimbi?
Când m-am trezit, aveai bagajele deja făcute, plecasei, şi degeaba i-am sunat pe toţi prietenii tăi, nimeni nu ştia nimic de tine.
Dacă te-aş salva, ai putea să mă salvezi şi tu?
Cred în magie, şi tu nu o faci.
Da, nu mi-am dat seama de tot încă.
Mă am doar pe mine acum.
Şi ăsta e un alt test pe care am să îl pic dând tot ce am mai bun din mine.
Lasă-mă să încep şi să termin cu partea bună din toată situaţia asta extrem de complicată.
Zile la rând care au fost stricate de persoane, de nopţi pierdute, de nopţi stricate, de nopţi cu tine, de nopţi fără tine, nopţi în care te-am învăţat că tu contezi cel mai mult şi că eu sunt pe locul doi, zile şi nopţi în care nu ştiam niciunul din noi ce facem, dar te iubeam atât de mult...
E destul de interesant să găseşti părţi din tine în alte persoane, şi nici măcar nu ai idee cât de fericită aş fi dacă aş putea să te ţin acum în braţe.
În nopţi ca asta, mi-aş dori atât de mult să pot să te ţin în braţe, să mă bag în sufletul tău, să te mă încolăcesc pe spatele tău, să te sărut, să te sărut şi pe spate, şi să adorm lângă căldura aia a ta, auzindu-ţi bătăile inimii...
În fiecare noapte târzie adorm cu gândul că încă împărţim acelaşi cer, măcar atât.
Acum, chiar aş da orice ca să ştiu că îmi dai o îmbrăţişare, una caracteristică ţie: puternică, lungă, minunată.
Da, îmi lipseşti mult, prea mult, mai mult decât ai merita, mai mult decât vreau să meriţi, mai mult decât vreau să simt eu asta, mai mult decât îmi plănuisem. Şi ştii de ce?! Pentru că eu chiar te-am iubit, chiar dacă nu cred că ai meritat...
Sau poate că da, cine ştie...
