11

Tot curcubeul ăsta de carne e pe umerii tăi.

Şi temperatura corpului continuă să scadă, fără să poţi face nimic.

E cel mai uşor să te împaci cu gândul că aşa o să se termine tot.

Că asta a fost tot de fapt.

Carnea mea are un număr infinit de curcubee în ea.

Temperatura corpului meu e limbajul acestui imperiu care cade.

Continuu.

Dacă o să zâmbeşti pentru eternitate, cred că sunt fericită.

Hai să ne uităm la cerul ăsta albastru pentru eternitate!

Eu aştept să simt ziua de mâine, pentru că vântul mi-a furat existenţa. Uită-te în jur. Probabil că nu mai e nimeni care să trăiască pentru "acum".

Sinele meu deformat.

Arde împreună cu copacii putreziţi din cer.

Pentru că vreau să merg pe fulgii unor creaturi din mitologie, şi să văd pe cer cum creşte iarba.

Sa văd flori cât copacii de înalte, şi să mă uit spre cer, şi în loc de nori să văd mii de valuri cum se lovesc.

Apusul mă aşteaptă.

Lasă-mă undeva între eternitate şi uitare, şi am s-ţi rămân profund recunoscătoare.

Pentru că nu am cunoscut durere mai mare decât abisul şi iertarea unor oameni pe care încă îi mai vrei prin preajmă. Pentru că i-ai ales dintr-o mare de oameni, şi ai spus că vrei ca ei să-ţi fie prieteni. Nici tu nu prea ştii de ce, dar ai făcut-o oricum. Şi indiferent cât de mult ai regreta asta în anumite momente, îi ţii pe lângă tine, sau te ţii prin preajma lor. Pentru că te-ai obişnuit cu prezenţa lor, indiferent cât de plcăută sau neplăcută e ea.

Pentru că sunt câţiva oameni care fac toată viaţa asta să nu mai pară atât de grea. 

Care te-ar susţine şi ar veni cu tine şi dacă ai vrea să te sinucizi.

Pentru că tu nu îţi eşti de ajuns. Nu mereu. Nu când devi propriul tău inamic, şi singura soluţie devine să ai ceva care să-ţi provoace destul de multă durere.

Pentru că am ajuns să am nevoie să văd că sângerez ca să fiu sigură că încă mai trăiesc.

Am devenit spaţiu infinit şi timp inexistent şi etern.