Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

duminică, 23 august 2015

24

"Scuze că am întârziat."
"E ok, timpul nu există, şi tu ştii asta foarte bine."
"Sunt prea aproape de tine."
"Adică?"
"Nu mă mai pot ascunde. Şi ştiu că totul o să se termine în curând."
"De ce zici asta?"
"Pentru că o să pleci, şi nu o să-ţi mai pese de mine, sau de faptul că între noi doi e ceva."
"Eşti tu sigură de asta?"
"Da."
"De ce?"
"Pentru că am mai trecut prin chestia asta o dată. Şi s-a întâmplat la fel. Şi ştii, şi prietenii pot să îţi frângă spiritul, de asemenea."
"E prea devreme pentru asta."
""De ce e prea devreme? Pentru că am pierdut tot şi pe oricine am iubit? Şi, ştii, pot să trăiesc fără tine, dar chestia e că nu prea vreau."
"De ce?"
"Pentru că sunt egoistă, şi pentru că am investit prea multe în tine, în noi, ca să las totul să se ducă dracu. Dar, în acelaşi timp, sunt conştientă că aşa se va întâmpla. Şi e chestia e dubioasă în care m-ai făcut să mă simt eu, lucru care nu s-a mai întâmplat de prea mult timp."
"Dar totuşi, crezi că tot se va termina."
"Sunt destul de sigură. Pentru că o să merg cu pereţii de lângă mine, tu o să uiţi că exist, nu o să îţi mai pese, mie o să-mi pese, şi de fiecare dată când o să mă uit la telefon o să sper să fie un semn de la tine, dar nu o să fie."
"O să fie timpul nostru."
"Dacă timpul nu există, nici noi nu existăm?"

Linişte. Ca de fiecare dată când discutăm ceva serios. Din Eden, şi până aici. Din Purgatoriu şi un pic mai departe. De acolo până dincolo. Pentru că e ceva tragic în mine, şi ceva frumos în tine, dar nu se poate ca astea două lucruri să crescă la unison. Sau să existe.
Nici măcar un pic de ironie. Nu e timp pentru mine.
Pentru că am cunoscut mulţi oameni până acum, şi niciodată nu mi-au plăcut ochii căprui. Şi apoi, ai apărut tu, care eşti un amalgam de lucruri care nu mi-au plăcut niciodată atât de mult. Şi, brusc, ochii ăia căprui au devenit favoriţii mei.
Şi tot oraşul dormea cu mine, tot oraşul simţea ce simt eu, tot oraşul te vedea cum te văd eu.
Să punem difuzoare pe spitale. Să anunţăm naşterea şi moartea atunci când se întâmplă. Să vedem care câştigă.

"Ştii, dacă aş dispărea din viaţa ta, nu cred că mi-ai simţi lipsa."
"De ce?"
"Nimeni nu-mi simte lipsa. E exact chestia aia, cu sau fără mine, lumea continuă, oamenii trăiesc şi mor, la fel cum e normal. Nu am niciun  fel de efect, nici atunci când sunt, nici atunci când nu sunt."
"E doar o părere."
"Poate, dar nimeni nu mi-a dovedit contrariul."
De fiecare dată când zâmbesc, sper că te uiţi. Nu pentru că vreau să vezi că sunt fericită, ci pentru că sper să te îndrăgosteşti de zâmbetul meu, la fel cum m-am îndrăgostit şi eu de-al tău.

"Sunt multe lucruri pe care nu o să ţi le spun niciodată, şi de asta le scriu."



Trimiteți un comentariu