Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

sâmbătă, 19 septembrie 2015

19

Mă ascundeam undeva între texturile în care gândeam amândoi, dar pe care niciunul nu le împărtăşea. Motivul era simplu: un sfârşit se apropia cu paşi repezi, mai repezi decât apusul de la 5-6 dimineaţa din Vama Veche. Îmi mângâiai mâinile, încheieturile, şi simţeam cum soarele se îneacă în tăieturile de pe ele.


"Eşti nebună."
"De ce?"
"Am pierdut numărătoare undeva pe la 172."
"172 de ce?"
"Tăieturi. Şi alea doar pe mâini şi picioare."

Nu avea sens să stau să-ţi explic că niciodată nu m-am simţit iubită, că nimeni nu a reuşit să mă facă să mă simt bine cu mine, că oamenii sunt răi, dar nu toţi, că sunt un paradox ambulant. Sau poate că avea sens, dar nu aveam chef. Mi-am umplut gura cu lacrimi care nu trebuiau plânse.

"Îmi pare rău. Cred."
"Pentru?"
"Pentru că nu o să pot vreodată să te fac să înţelegi de ce sângele care curge e cea mai bună alinare pentru mine."
"Ştim amândoi că nu trebuie să fie aşa. Nu?"
"Poate."

Mă uitam la toate rănile mele din ieşirea corpului care mă ţine captivă în ceva ce nu sunt eu.

"Ştii, de foarte multe ori m-am gândit că nu am murit cu un sens, că trebuie să mai fac ceva, înainte să dispar."
"Ce să faci?"
"Nu ştiu, aia e chestia. Dar, totuşi, de cele mai multe ori am ajuns la concluzia că nu am murit pentru că am fost o laşă."

Te uitai la mine, nu înţelegeai mai nimic, dar ochii tăi era sticloşi. Şi goi. Puneam flori în pămănt, pentru toţi cei care nu au făcut un dezastru, şi au uitat de mine. Voiam să-mi pierd echilibrul, de parcă luam heroină. Şi am încercat, dar nu mai e nimic ce poţi face.
Poate nu a fost niciodată.
Cine ştie?

"Nu-mi place să te văd că plângi."
"Uită-te în ochii mei şi mai spune asta o dată."
"Nu pot."

Tu nu eşti un templu, şi eu nu sunt tantra. Nu pot să-ţi iau păcatele, cum nici tu nu poţi să fi compasul meu moral. Îmi place urma buzelor tale pe spatele rănilor care stau să se deschidă. Mă băteam pentru soare cu o persoană care nu voia să ajungă la mine.

Nu, nu mă mai doare. Eu şi tu nu o să fim nefericiţi. Dar aş vrea să facem schimb de roluri, să vezi cum e să fii eu.

"Îmi place că atunci când sunt beată, mă duci acasă, ai grijă să nu mi se întâmple nimic. Viaţa e scumpă, de restul mi-am luat jointuri, şi tu le împarţi cu mine."
"De multe ori îmi ceri să îţi dau încă o doua şansă, dar nu ştii câte mi-ai dat tu mie, fără să-ţi cer eu."
"Mmm.. Poate ai dreptate. Nu ştiu. Ai auzit de chestia aia cu fără tatuaje şi pierce-uri în licee?"
"Da, de ce?"
"Mi se pare o tâmpenie. Adică, îmi imaginez cum era dacă asta se aplica atunci când eram eu în liceu, aveam şi pierce-uri, şi tatuaje. De ce căcat mă face asta mai proastă? Adică, na, sunt olimpică naţională la română, am tatuaje de la 16 ani, şi pierce-uri din clasa a 6-a."
"Nu te mai enerva aiurea. Nu are sens."
"Pune-mi şi mie cafea, te rog."

Undeva, între noi, un zid începe să se surpe. Şi câte o lumină mai trece prin el, atunci când nu ne aşteptăm.
Trimiteți un comentariu