Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

joi, 25 iunie 2015

25

Uneori mă bucur că mi-am găsit dependenţe, pentru că ştiu că indiferent ce s-ar întâmpla, ele or să fie acolo, chiar dacă eu o să mă uit la tine în continuare cum dansezi cu cuvinte mari pe care nu le înţelegi.
"Obişnuiam să cred că nu trebuie să cred în plasa aia care te prinde când cazi."
"Nu-mi făceam planuri. Mai ales pentru atât de mult timp."
"Sunt sigur că tu mă urăşti pentru cât ţi-am stat pe cap."
"Sunt sigură că prietenii tăi mă urăsc."
"De ce zici asta?"
"Asta mi se pare o variantă destul de bună şi adevărată."
"Să te urască pentru că datorită ţie m-am ambiţionat să fac ceva, mi-am găsit job, vreau să plec din Ploieşti, şi aşa mai departe?"
"Chiar şi tu mi-ai spus că am intrat în creierul tău şi am început să reamenajez, deşi ştim amândoi că nu voiam să fac asta."
"Îţi dai seama ce ai putea să faci dacă ai vrea?" s-a strecurat un fel de "te rog, nu face mai multe", sau cel puţin aşa mi se părea mie.


Stăteai întins, pe jumătate adormit, pe jumătate nervos. Nu, nu ştiu de ce erai nervos. Voiam să beau ceva, dar  nu ştiam ce. Şi parcă nu aveam chef de bere. Mă uitam la tine şi începeam să-mi dau seama de ce nu a mers nimic până acum. Şi-mi place că eşti mai matur decât mine, pentru simplul fapt că mă "pui la respect", şi anulezi antitezele din mine. Pentru că sunetul e lichid atunci când sunt cu tine, şi pentru că mă asculţi, chiar dacă debitez ca o retardă, sau spun ceva interesant. De obicei, o să îţi povestesc acelaşi lucru de vreo cinci sau şase ori, ca să fiu sigură că ai înţeles.
"Nu vreau să fac asta."
"Ce nu vrei să faci?"
"Nu ştiu...." un pic de dezamaăgire s-a scurs din mine.
"Iartă-mă şi ia-mă în braţe."
"Cum poate să încapă atâta iubire într-o chestie aşa de mică?"
"Esenţele tari vin în sticluţe mici."


Nu mai aveam spaţiu destul, dar nici prea mult. Şi buzele tale nu erau de acord cu ochii, şi nu ştiam unde e noaptea pe care o cunoşteam eu. Te strecurai printre mâinile şi picioarele mele, şi soarele s-a ascuns de noi.
"Unde mergem?"
"Oriunde. Vreau doar să te privesc."

Eşti unul din puţinii oameni care au dispărut, şi s-au întors la un moment dat. Şi nici nu ai idee cât de bine îmi pare, indiferent cât de miserupistă sau nenorocită par. Şi când îţi spun că-mi pare rău, chiar îmi pare rău. Când îţi spun să mă muşti, vorbesc serios. La fel şi atunci când vorbesc cu tine, cam despre indiferent ce. Dar tu nu crezi.
Pentru că aştept de 20 şi ceva de ani să ajung în punctul în care să mă iubesc, sau să mă plac măcar. Şi acum, o dată cu venirea ta în viaţa mea, am ajuns în punctul ăla. Şi nu mai am de gând să stau să încerc să fac lumea să mă placă. Nu m-a interesat până acum, nu mă interesează nici acum.
"Eşti frumoasă când eşti nervoasă."
"Dar nu-s nervoasă..."
"Atunci, ce ai?"
"Mă gândeam"
"Spune-mi şi mie, nu te mai gândi singură."
Îmi turnai vise în pahar, care era de fapt o cană termică al cărei capac s-a pierdut.
Trimiteți un comentariu