"Ştii ce mă bucură enorm?"
"Eu?"
"Are legătură cu tine. Dar nu asta."
"Atunci?"
"Faptul că nu o să vezi şi nici nu o să ştii vreodată tot ce scriu despre tine."
"Despre mine pe corpul meu?"
"Asta e chestia. Nu. Ce scriu despre tine, pentru alţii, felul în care te-am transformat în artă, şi faptul că arta aia nu o să moară niciodată, chiar dacă tu o să mori."
Te uitai, dar nu cred că înţelegeai ce trebuia, sau că înţelegeai ceva.
"Ştii ce mă bucură pe mine?"
"Ia zi."
"Faptul că au trecut 4 ani...." ai lăsat asta să se strecoare printre buzele tale cu un sunet atât de dulce şi de calm, încât devenit şi mai confuz totul.
"Adică? Înţeleg care e e faza cu ăştia 4 ani, dar de ce te bucuri?"
"Pentru că dacă nu treceau anii ăştia, nu te schimbai, nu mă schimbam, şi nu ajungeam unde suntem acum. Pentru că atunci când îţi spun că te iubesc, te invit la eternitate."
Suna frumos. Prea frumos ca să cred că vorbeşti serios, şi că tu chiar vrei asta. Că eu vreau.
"Să mă iubeşti, pentru că te iubesc."
Dansam printre cafele, beri, ţigări stinse te miri unde şi pe ce, foi de la locul tău de muncă, meniuri, documente de la mine de la muncă, culori inexistente şi parfumuri personale şi care nu aveau cum să existe unul fără altul. Şi era bine. Era al dracului de bine, şi tu, animal care eşti, nu puteai să înţelegi fericirea din mine. Să fi un maestru al scăpării de realitate, desăvârşirea din tine să găsească aniteza ei în haosul din mine. Să nu ne spunem nimic, pentru că oricum ne înţelegem.
"De ce te bucuri că nu o să ştiu ce scri despre mine?"
"Pentru că m-aş simţi dubios de incomfortabil să ştii tot ce am scris despre tine. Să mă ştii cum sunt când sunt mega vulnerabilă, sinceră, visătoare şi cu speranţele undeva în cer."
"Crezi că asta ar fi problema? Că te-aş ştii când eşti vulnerabilă şi tot?"
"Cam da..." s-a strecurat un "cred" mut printre cuvintele mele.
Te-ai pus în pat, rupt de oboseală şi fără niciun chef de nimic. Era greu să îmi dau seama ce vrei să mănânci, pentru că erai deschis la orice opţiune.
"De unde îmi iau o cafeluţă?"
"De la benzinărie, sau cealaltă gură de metrou de la Eroilor."
"Eşti sigură?"
"Da.. Nu vrei să îţi fac eu o cafea?"
"Bine."
"Ia-mă în braţe."
Era mult prea devreme ca să pot articula cuvinte, aşa că voiam să te iau în braţe, şă taci, să te iubesc atunci când sunt somnoroasă şi nu pot să ţii ochii deschişi.
"Pe notele astea, o să fie soare."
"Mi-e prea somn ca să-mi dau seama ce vrei să spui..."
"O să înţelegi, la un moment dat."
"Eu?"
"Are legătură cu tine. Dar nu asta."
"Atunci?"
"Faptul că nu o să vezi şi nici nu o să ştii vreodată tot ce scriu despre tine."
"Despre mine pe corpul meu?"
"Asta e chestia. Nu. Ce scriu despre tine, pentru alţii, felul în care te-am transformat în artă, şi faptul că arta aia nu o să moară niciodată, chiar dacă tu o să mori."
Te uitai, dar nu cred că înţelegeai ce trebuia, sau că înţelegeai ceva.
"Ştii ce mă bucură pe mine?"
"Ia zi."
"Faptul că au trecut 4 ani...." ai lăsat asta să se strecoare printre buzele tale cu un sunet atât de dulce şi de calm, încât devenit şi mai confuz totul.
"Adică? Înţeleg care e e faza cu ăştia 4 ani, dar de ce te bucuri?"
"Pentru că dacă nu treceau anii ăştia, nu te schimbai, nu mă schimbam, şi nu ajungeam unde suntem acum. Pentru că atunci când îţi spun că te iubesc, te invit la eternitate."
Suna frumos. Prea frumos ca să cred că vorbeşti serios, şi că tu chiar vrei asta. Că eu vreau.
"Să mă iubeşti, pentru că te iubesc."
Dansam printre cafele, beri, ţigări stinse te miri unde şi pe ce, foi de la locul tău de muncă, meniuri, documente de la mine de la muncă, culori inexistente şi parfumuri personale şi care nu aveau cum să existe unul fără altul. Şi era bine. Era al dracului de bine, şi tu, animal care eşti, nu puteai să înţelegi fericirea din mine. Să fi un maestru al scăpării de realitate, desăvârşirea din tine să găsească aniteza ei în haosul din mine. Să nu ne spunem nimic, pentru că oricum ne înţelegem.
"De ce te bucuri că nu o să ştiu ce scri despre mine?"
"Pentru că m-aş simţi dubios de incomfortabil să ştii tot ce am scris despre tine. Să mă ştii cum sunt când sunt mega vulnerabilă, sinceră, visătoare şi cu speranţele undeva în cer."
"Crezi că asta ar fi problema? Că te-aş ştii când eşti vulnerabilă şi tot?"
"Cam da..." s-a strecurat un "cred" mut printre cuvintele mele.
Te-ai pus în pat, rupt de oboseală şi fără niciun chef de nimic. Era greu să îmi dau seama ce vrei să mănânci, pentru că erai deschis la orice opţiune.
"De unde îmi iau o cafeluţă?"
"De la benzinărie, sau cealaltă gură de metrou de la Eroilor."
"Eşti sigură?"
"Da.. Nu vrei să îţi fac eu o cafea?"
"Bine."
"Ia-mă în braţe."
Era mult prea devreme ca să pot articula cuvinte, aşa că voiam să te iau în braţe, şă taci, să te iubesc atunci când sunt somnoroasă şi nu pot să ţii ochii deschişi.
"Pe notele astea, o să fie soare."
"Mi-e prea somn ca să-mi dau seama ce vrei să spui..."
"O să înţelegi, la un moment dat."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu