Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

sâmbătă, 6 iunie 2015

04-06

„Aş mai sta aici.”
„Cine te pune să pleci?”
„Tu, fără să vrei” ţi-am zis în timp ce sorbeam dintr-o cafea mult prea amară pentru beţia din cuvintele mele. „Adică?” cuvintele mele nu mai puteau să suporte, aşa că le-am udat într-un duş plin de tine, de mirosul tău, de culorile tale, de jegul din care vine un refuz. „Nu pleca iar, şi nu te face că nu ţi-am zis nimic, sau că nu s-a întâmplat nimic.”
Măcar nu e un alt tablou, nu e un alt poem scris mult prea târziu pentru persoane cărora nu le pasă, sau ceva desenat de dragul de a pierde timpul altfel decât cu oamenii care nu te interesează, dar pe care îi ţi în preajmă, ca să nu fi total singur.
Măcar te am pe tine, chiar dacă nu mă am pe mine. Un Show cu încheieturi tăiate, şi multe, foarte mult, extrem de multe, sau exagerat de multe linii roşii. Şi nu de finish.
„Atâta ştiu despre asta, dar ştiu că nu îţi e de ajuns. Cer şi eu, mă duc să mă pierd, mă duc să-mi aduc aminte cine sunt, sau de ce sunt. Cu un cântec prost pus pe repeat, până când o să îmi fie frică de cuvinte.”
Nu aveam nicio idee cine eşti, sau de ce eşti cu mine aici, dar ştiam că îmi place ceva anume la tine, e un fel de nu ştiu ce, un fel de te....nu ştiu ce, dar e de bine.  Se simte de parcă ar fi de bine, cel puţin, şi nu înţeleg de ce, dar nici nu mă chinui.
„De ce nu râzi? Sau măcar să zâmbeşti”
„De ce nu e soare afară?”
„Păi... plouă.”
„Şi ce dacă, putea să fie soare. Tu de ce nu faci ceva mai important cu viaţa ta, decât să stai cu mine?”
„Şi de ce nu ar fi asta important?”
„Pentru că nu înţeleg cu ce te ajută pe tine să te dezvolţi dacă stai lângă mine, o persoană pe care, până la urmă, toţi o urâţi, dar nu toţi recunoaşteţi. Şi poate că nu acum, dar o să o faci, cum o faceţi toţi, de fapt...”
„Eşti atât de dubioasă, încât îmi placi.”
Am intrat iar in jocul tău, chiar dacă nu înţelegeam de ce sunt dubioasă, am lăsat-o ca tine. Ajunsesem să cred că atunci când îmi zice cineva că sunt dubioasă, că e un fel de compliment ciudat. Speram asta măcar.
Suntem ce a mai rămas din toată naţia asta de căcat, şi ştiam amândoi asta, nu trebuia să ne spună nimeni altceva.
Pentru că sunt ultimul unicorn, şi tu eşti un lup. Nu, nu ai zice că ne-am putea înţelege, dar au trecut atâţia ani în care nu am mai auzit de tine, timp în care am crescut din tine, şi amintirea ta, iar acum, ai apărut şi nu mă mai întreb „Şi tu, Brutus?” pentru că, vezi tu, e cel mai bine. Am stat cu tine, am împărţit acelaşi loc, niciunul nu a murit, şi am ajuns la concluzia că anii care au trecut au avut sens. Şi că e mai bine că nu s-a întâmplat nimic mai devreme.
Să stăm întinşi pe covor, într-o bucătărie mult prea mare şi mică, în acelaşi timp, pentru noi doi. Să te mângâi pe spate şi să tremuri sub degetele mele, în timp ce părul meu te gâdilă uşor. Tuşul din mâinile tale să se combine cu cel din mâna mea, şi să vindece nişte răni.
„Dacă pe tine te aşteptam?”
„Mă aşteptai ca să ce?”
„Să vi, muistule!” ţi-am zis asta, cu aceeaşi notă de umor ca în ultima săptămână, când am ajuns la concluzia că aşa o să ne alintăm fără nicio problemă, indiferent unde suntem.
Te uitai la mine, şi ochii tăi se pierdeau în ai mei, în timp ce aşteptai să întreb „Ce?”, ca să câştigi un pariu prostesc de-al nostru.
„Nu, ţi-am spus tot.”
„N-ai spus nimic.”
„Ştiu. Dar, uite, şerpii au început să cânte...”
Am lăsat un cer secat de apă şi nori lângă tine. Un cer senin din care curg sunete, se aud emoţii, şi Romeo sângerează până moare.
Îmi aduc aminte poveşti vagi cu tine de când aveam 17 ani şi îmi plăceai. Îmi plăcea cam tot ce ţinea de tine, de la tatuaje, la pierce-uri, la felul în care stăteai să-ţi bei cafeaua şi să fumezi 2-3 ţigări. Felul în care îţi stă în cămaşă. Nu, nu-mi aduc aminte cum am început noi doi să vorbim, dar ştiu că atunci când treceam pe lângă tine, chiar de dinainte să ne salutăm, nu puteam să mă opresc din zâmbit. Şi acum, aproape 4 ani şi jumătate mai târziu, înţeleg mult mai bine de ce. De ce îmi plăceai atunci, nu ştiu exact, dar ştiu de ce îmi placi acum.


„Lasă-mă în pace, mi-e somn!”
„Nu, nu ţi-e.” Şi am strecurat o scrumieră goală sub ochii tăi.
„Nu fumăm aici...” ai spus în timp ce un „hai în pat” s-a prelins din buzele tale, muşcându-mă de umăr. „Nu  mai ai vânătăi...”
„Şi de ce te miri?”
„Nu mă mir, spuneam doar. Ar trebui să fi fericită, nu?”
„Crezi?”, „Zic”. Te-am lăsat să mă muşti de umăr, de parcă ai fi vrut să-mi rupi carnea de acolo, şi s-o mănânci în timp ce te uiţi la mine cum îmi sângerează omoplatul şi jumătate de umăr. De dragul beţiei de roşu şi miros de sânge care pulsează mai tare ca inima unui om. Pentru că nu sunt un om, sau, cel puţin, nu unul normal. Dar, măcar lângă tine, nici nu mă chinui să par altceva decât sunt.
„Ai crescut cu mine, ca să-mi zici acum că sunt muist.”
Eşti o prinţesă muistă, de fapt.  O prinţesă muistă la care ţin mult, mult mai mult decât mă aşteptam, şi pe care mă bucur că o cunosc. Pentru că.... te nu ştiu ce, dar e bine.
Din nou? Iar. Glume d-astea faci la mă-ta acasă! Ţiganco. Măcar nu sunt sclav.
„Cum de nu ai auzit de ăstia?” Simplu, nu am fost curioasă, şi nici nu a avut cine să mi-i arate. Face sens, nu?
Ştii ce nu are absolut niciun sens, totuşi? Faptul că am scris aproape 3 pagini, dar nu am scris nimic din ce voiam, asta în condiţiile în care mi-aş da seama ce dracu vreau să scriu.
„Am realizat că dacă sunt spartă, îmi ia mai mult timp să mă piş.”
„Astea sunt momentele alea în care te loveşte revelaţia?” Cam aşa ceva.
Nu ştiu de ce era atât de important să spun asta, sau dacă avea vreun fel de relevanţă, dar asta am zis. Nu a părut să te deranjeze, totuşi. Din contră, te bucura ce mă bucura şi pe mine, adică faptul că discuţiile dintre noi doi curg de la sine, prin vene, cuvinte, peniţă, ţigări şi cafele.  Şi curgeau toate, prin mine, prin tine, se întorceau şi deformau o realitate care, odată, avea foarte mult sens, şi care acum adăposteşte un prezent plin de vicii şi un trecut destul de dubios, încurcat, jucat, făcut, distrus.
„Cred că eşti singura tipă care mi se pare incredibil de frumoasă dimineaţa, când ai părul încurcat, în toate direcţiile, nu eşti machiată, eşti fără apărare, când te împiedici când încerci să te ridici, când îţi sufli şuviţele care te gâdilă pe nas, şi mereu ratezi şi nu rezolvi nimic, când îmi săruţi pieptul, fruntea, spatele, sau umărul. Eşti cea mai frumoasă când eşti tu, când sunt eu. Pentru că tu eşti începutul, haosul creator, iar eu sunt desăvârşirea.” Poate că ăsta e motivul principal pentru care a fost mult mai ok că a trecut timpul ăsta, pentru că ne-am definitivat, într-o oarecare măsură.
„Stai şi spune-mi ce citeşti.”
„Mă duc să fac cafea.”
„La ce îţi trebuie ochelarii de soare în casă?”
„Pentru că trebuie să fiu şi mai mişto. Am cămaşa ta, ochelarii tăi. Sunt cea mai mişto tipă acum.”

„Fugi, până nu ies viermii din ascunzătorile lor.” 
Trimiteți un comentariu