29

Să te uiţi la mine, când mori.
pentru că în momentul ăla absolut nimic
şi absolut tot
o să conteze când ştiu că ai murit din vina mea.
Nu, nu te-am omorât!
trăieşti, indiferent cât de nefericită mă face asta....
oamenii ca tine nu ar trebui să existe,
şi cred că ştiai asta deja.
dar chiar dacă nu,
o să fie clar până când termin de scris.
să te chinui de acum până atunci, tot nu ar fi de ajuns.
pentru cât ai merita, de fapt.
o să mă uit la tine, când o să ştiu că
ţi-am futut una destul de tare
încât să ştiu că rămâi inconştient.
nici nu îmi pasă cu ce.
Dar, când mă uit pe balcon,
văd tot jegul care se strânge în jurul meu,
în jurul lor,
în jurul tău,
în jurul vostru.
Jeg de corporaţie care vrea sufletele angajaţilor,
pentru promisiunea unui salariu
cât de cât decent.
"De ce nu mă laşi să intru?" te-am întrebat unde vrei să intrii.
"Acolo unde nu laşi pe nimeni, de prea mulţi ani."
M-am uitat în pământ, şi zâmbeam, dar speram să nu vezi nimic. Ţi-ai amestecat firele fiinţei tale cu ale mele, dar ale mele nu voiau să te accepte. Iniţial. Deşi, mi-am dorit asta de atât de mulţi ani, încât am uitat, şi ştiu doar acei 4 ani. Patru ani în care erai dispărut. Din cartier, din prieteni, din magazine, din cafele şi ţigări proaste, pe care nu pot să le fumez, decât atunci când tu mi le dai. Aşteptarea asta care m-a făcut să nu mai fiu copil, să uit cât de mişto era să stau rezemată de uşa unui bloc, cu tine lângă mine, să nu mă plâng că mi-e cald, deşi am soaele în faţă. Dar aveam ochelarii tăi, şi ştam cât de mişto arăt, deci nu aveam de ce să mă mai plâng.
Eram, noi doi, cele mai mişto fiinţe de pe planeta asta. Cele mai mişto care o să calce vreodată pe pământul ăsta infect, jegos, plin de lichele care nu vor decât să îţi fure şi ultima fărâmă de umanitate sau empatie pe care o mai ai. Mă înnebuneai cu discuţiile tale despre diferite locuri, care pentru mine nu au existat decât în momentul în care treceam cu degetul deasupra lor pe hartă. Undeva prin generală. Sau liceu. Dar, cui îi pasă?
"Mi-aş pierde anii din viaţă doar ca să stau să mă joc cu părul tău, şi să îţi scriu poveşti întregi, romane, cu limba pe corp, cu degetele pe piele, cu buzele pe gâtul tău cu pete mov." ţi-am spus că nu mă deranjează să am muşcăturile tale, dinţii tăi pe gât, sau umeri, sau sâni. Mi-ai zis că s-au învineţit.
"Zi-mi că mai avem ceva care are alcool." aproape că am strecurat un "te rog", dar a rămas undeva între masă, canapea, pahare, scrumiera mult prea plină, şi buzele mele.
"Uită-te în maşina de spălat." m-am ridicat, nu te înţelegeam. Am intrat în jocul tău. Maşina de spălat era plină de hainele noastre jegoase de acum câteva zile.
"Ce dracu să caut acolo? De ce dracu ai ţine alcool în maşina de spălat?!"
Mi-ai împins în faţă o cămaşă în carouri roşii-negre, fără să spui nimic. "te-am îmbătat prea tare, ca să-ţi mai aduci aminte cât de mult mă urai în seara aia, nu-i aşa?". Nu eram în stare să articulez cuvinte, simţeam că deja începi să tremur. Tremuram prin tine.
"Tot alcoolul pe care l-am avut, s-a spart. Am luat amândoi sticlele, îmi vorbeai de cărţi, prieteni care te-au uitat,o pasiune inexplicabilă şi puţin masochistă de-a ta, auto-distrugerea pe care ţi-ai plănuit-o" am încercat să te opresc. să-ţi iau cămaşa din faţa mea. Nu din cauza alcoolului care s-a îmbibat în ea, din cauza unui parfum care nu era al meu, şi nici al tău, şi nici de tipă, şi nici de tip.
Nu mai te ascultam, nu mai puteam. Mă pierdeam în ochii tăi, în concepte şi idei diferite legate toate de tine.


"Deschide, în pula mea, uşa aia că sună de 15 minute cineva!"
am vrut să mă întorc să-ţi fut una, dar am renunţat.
"Chiria."
m-am uitat la tine, te-ai uitat la mine.
"Plătim luna viitoare şi luna asta."
"Aşa aţi zis şi acum o lună."
"N-avem bani! Nu pentru asta."
şi ai trântit uşa, de parcă ai fi avut ceva personal cu ea.
"Trebuie să plec."
"Unde te duci?"
"La muncă."
"Tu nu munceşti."
"Ştiu. şi nici tu, deci nu poţi să te iei de mine."
Te-am prins de tricou, şi am rostit, mai mult fără să vreau, un "nu pleca", combinat cu "mai stai". Mi-ai luat mâna de pe tricou şi m-ai muşcat de umăr.
"Zi-mi de cărţile şi filmele tale, de care eu nu am auzit niciodată, dar pe care am impresia că le ştiu când mă uit la tine."
"Ţine-mă în braţe."
Ne-am aşezat amândoi pe parchetul care era de fapt un linoleum prost şi cu pete de rugină de la ceva de metal care era acolo la un moment dat. Mă priveai, tăceai, mă muşcai de mână. "Acolo doare." mi-ai zis că am vânătăi pe gât, umeri şi sâni. "Dar, ştiai deja asta." de ce nu te opresc când faci chestiile astea?
Mai ţii minte cum a fost când am rămas de revelion la tipu' ăla acasă?
Când tu te uitai pe geam, şi mâncai din univers, în timp ce alţii se jucau cu stelele din părul tău prea mult la vremea aia?
Ţin minte că ţi-am vorbit despre un bilet pe care l-ai găsit tu la mine în portofel.
Bilet spre Bucureşti, nu?
Exact. Ţi-am zis că am ajuns în Braşov a doua zi?
Nu.
Uite, vezi, nici măcar nu eşti atent la ce vorbesc cu tine. Sunt sigură că ţi-am zis. Nu aveam cum să uit de asta.
Dar ai uitat.
Nu am uitat, nu mai ţii tu minte. Aia s-a întâmplat.

Mă muşcai mai tare, ţi-am dat capul la o parte, dar ai văzut zâmbetul ăla pe care încercam să-l ascund. "Hai, mă frate, nu mai te supăra! Oricum doar eu te văd în tricourile mele, şi cu mai multă piele ca de obicei la vedere." nu mă supăra că mă muşcai. Mă deranja cât îmi plăcea să-ţi simt dinţii cum îmi sfâşie pielea. Ţi-am zis că îmi aud bătăile inimii. "Devi cumva tristă? Hai să mâncăm ceva." Te-am tras înapoi pe parchetul nostru de plastic de prost gust.



"Povesteşte-mi despre mine, în timp ce zici de tine, în timp ce pleci în alte ţări."
"Am treabă de făcut. Vrei o cafea?"
"Mai stai. E cald aici."
"Stau."
"Îmi povesteşti?"
"Zi-mi ce-ai mai citit" ţi-au şuierat buzele când încercai să-mi lingi gâtul.