Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

luni, 25 mai 2015

25

M-ai sărutat în linişte,
pentru că nu auzeai decât ploaie.
Cred că te-am creat în mintea mea,
pentru că de cele mai multe ori
nu erai în realitate.
Voiam să îţi iau aripile de ceară topită,
şi să le fac la loc.
dar în secunda următoare,
tu, Icarus, ai plecat, lăsând o umbră mică în spate.
În spatele meu, mai exact.
pentru că aripile tale s-au topit acolo
şi toată ceara mi-a intrat în şira spinării.
Şi nu mă deranja.
Şi nici nu mă deranjează.


Dar, cum aş putea să mă bucur cu adevărat,
dacă nu aş simţi durerea?
nici nu mai contează că e durerea ta.
niciodată nu a contat.
Poate că "a suferi" e un semn de lipsă de sofisticaţie
sau poate că e o pierdere totală de timp.
Dar e atât de plăcut, mai ales când începe să doară.
Mai ales când îţi dai seama că nu are sens să te compari cu restul,
pentru că nu o să faci nimic decât să te pui la pământ.
dar dacă aşa ai trăit o viaţă întreagă,
ce faci atunci?
te rupi în bucăţi până poţi să pui la loc ce contează.
restul?!
Poţi să le arunci,
poţi să le dai la câini,
poţi să le dai oamenilor,
poţi să le încui în cutia aia din spatele creierului tău,
care e plină de amintiri neplăcute.


Pentru că nicio închisoare nu o să fie la fel de întunecată ca inima unui om.



(Cred că mi te-am imaginat, deşi vorbesc cu tine.)
Trimiteți un comentariu