Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

luni, 26 octombrie 2015

27

"E un foc în interiorul meu care nu poate fi explicat, sau ţinut în frâu. Ştiai?"
"Nu. Şi oricum, nu înţeleg ce vrei să zici, sau unde vrei să ajungi."
"Asta pentru că nu îţi pasă."
"Eşti sigură de asta?"
"Simt asta."
"De ce?"
"Din vina ta."

Nu ar fi greu să îţi explic de ce mă faci să mă simt aşa, dar nu sunt dispusă. Pentru că ştiu că, la sfârşitul zilei, nu o să îţi pese oricum. Pentru dacă ţi-ar fi păsat destul de mult, nu aş fi ajuns să simt ce simt. Un alt paradox, în afară de cel pe care îl reprezint.

"Îmi plăcea acum câteva luni cum erau lucrurile. Când abia venisem din Vamă şi adormeam pe pieptul tău şi îţi simţeam pielea caldă cum se atinge de obrajii mei arşi de soare."
"Trezeşte-te!"

Sunt destul de sigură că tu nu ai spus asta, dar asta mi-ai transmis, poate fără să vrei. Deja nu mai mizez pe ceea ce-mi spui, ci pe ce mă faci să simt. Tăcerea e una din morţile mele, indiferent cât de conştientă sunt că indiferenţa doare cel mai tare. Cuvintele din mine nu suportă liniştea.
Spune-mi că eşti bine, pentru că mă tem că ziua de mâine e prea departe şi eternitatea se sparge deasupra capului meu.

"Asta trebuie să se termine."
"De ce?"
"Nu găsesc ce caut aici, şi nu mai găsesc nici în tine."
"Ce trebuie să se termine."
"Noi."


Mi-am luat ţigările, ţi-am lăsat pulovărul, şi am ieşit pe uşa care mă lăsa să ajung "acasă".
Nu mai caut nicio casă.
Trimiteți un comentariu