"Trebuie să simt ceva."
"Adică?"
"Nu sunt acasă, şi tu sigur o să pleci de lângă mine. Nu o să-mi arăţi ce nu ştiu când sclipirea din ochi o să-mi lipsească. Indiferent cât de mult ţi-aş spune eu că nu am să plec de lângă tine, şi orice altă dulcegărie de genul ăsta."
"..."
"Nu o să înţelegi că dacă te las să mă atingi, cele mai mari şanse sunt că deja consider că ai fpcut dragoste cu felul în care inima nu mi se opreşte din a bate atunci când mă gândesc la tine. Nu o să înţelegi că dacă îţi spun că sunt a ta, înseamnă că deja ai un loc în sufletul meu. Nu o să înţelegi că dacă te las să mă ai, e pentru că mintea mea, cel mai probabil, nu e capabilă să se oprească din a ţipa numele tău săptămâni la rând. Nu o să înţelegi că dacă te las să mă atingi, sunt şanse să nu mai fie nicio altă parte în mine pe care să nu o fi atins până acum."
Ştiu poveştile alea în care eventual ceva pe care îl iubeşti o să îţi fie luat, şi după nu o să faci nimic în afară de a fii întins pe podea, în afară de a plânge, să te gândeşti la toate elementele din tine, mai puţin cele ridicolde. Pentru că ştiai că o să se întâmple, şi, chiar şi mai rău, în timpul în care eşti pe podea şi plângi, te uiţi la locul în care peretele şi podeaua se ating, şi realizezi că nu ai vopsit aşa cum trebuia, de exemplu.
Şi nimic nu va mai fi de ajuns.
"De ce nu mai scrii?"
"Scriu."
"De ce nu mai scrii pe mine?"
"Nu mai am când, sau de ce."
"Adică?"
"Eu eram un ocean, tu ţi-ai încălcat promisiunile. Sari dintr-un subiect serios pe care încerc să-l discut cu tine, care sunt din ce în ce mai rare dintr-un motiv, într-unul de tot căcatul, de genul cum se numea nu ştiu ce melodie."
"Şi de ce te deranjează?"
"Pentru că m-ai aruncat între lupi, dar nu înţelegi că m-am întors cu ei după mine. Conduc haita, şi tu nu ştii."
"E imposibil."
"Nu chiar."
Dacă prietenii adevăraţi sunt cei care te înjunghie din faţă, de tine ce să zic?
"De ce nu mai zici nimic?"
"Nu maia re niciun sens. Ceva mai puţin ironic decât noi doi nu ar putea fi decât un şut fix în coaie! Crede-mă şi ală ar avea mai mult sens decât ce se întâmplă aici."
Nu, eu nu mai am şanse. Dar, din păcate, nu am nici curaj. Ştiu, sau, mai bine zis, simt că nu mai am timp, şi indiferent cât de mult aş avea nevoie de un antidot, ştiu că nimeni nu o să mi-l dea.
"Adică?"
"Nu sunt acasă, şi tu sigur o să pleci de lângă mine. Nu o să-mi arăţi ce nu ştiu când sclipirea din ochi o să-mi lipsească. Indiferent cât de mult ţi-aş spune eu că nu am să plec de lângă tine, şi orice altă dulcegărie de genul ăsta."
"..."
"Nu o să înţelegi că dacă te las să mă atingi, cele mai mari şanse sunt că deja consider că ai fpcut dragoste cu felul în care inima nu mi se opreşte din a bate atunci când mă gândesc la tine. Nu o să înţelegi că dacă îţi spun că sunt a ta, înseamnă că deja ai un loc în sufletul meu. Nu o să înţelegi că dacă te las să mă ai, e pentru că mintea mea, cel mai probabil, nu e capabilă să se oprească din a ţipa numele tău săptămâni la rând. Nu o să înţelegi că dacă te las să mă atingi, sunt şanse să nu mai fie nicio altă parte în mine pe care să nu o fi atins până acum."
Ştiu poveştile alea în care eventual ceva pe care îl iubeşti o să îţi fie luat, şi după nu o să faci nimic în afară de a fii întins pe podea, în afară de a plânge, să te gândeşti la toate elementele din tine, mai puţin cele ridicolde. Pentru că ştiai că o să se întâmple, şi, chiar şi mai rău, în timpul în care eşti pe podea şi plângi, te uiţi la locul în care peretele şi podeaua se ating, şi realizezi că nu ai vopsit aşa cum trebuia, de exemplu.
Şi nimic nu va mai fi de ajuns.
"De ce nu mai scrii?"
"Scriu."
"De ce nu mai scrii pe mine?"
"Nu mai am când, sau de ce."
"Adică?"
"Eu eram un ocean, tu ţi-ai încălcat promisiunile. Sari dintr-un subiect serios pe care încerc să-l discut cu tine, care sunt din ce în ce mai rare dintr-un motiv, într-unul de tot căcatul, de genul cum se numea nu ştiu ce melodie."
"Şi de ce te deranjează?"
"Pentru că m-ai aruncat între lupi, dar nu înţelegi că m-am întors cu ei după mine. Conduc haita, şi tu nu ştii."
"E imposibil."
"Nu chiar."
Dacă prietenii adevăraţi sunt cei care te înjunghie din faţă, de tine ce să zic?
"De ce nu mai zici nimic?"
"Nu maia re niciun sens. Ceva mai puţin ironic decât noi doi nu ar putea fi decât un şut fix în coaie! Crede-mă şi ală ar avea mai mult sens decât ce se întâmplă aici."
Nu, eu nu mai am şanse. Dar, din păcate, nu am nici curaj. Ştiu, sau, mai bine zis, simt că nu mai am timp, şi indiferent cât de mult aş avea nevoie de un antidot, ştiu că nimeni nu o să mi-l dea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu