"Hei!Ce mai faci, eşti bine?"
"Da, sunt bine. Mersi. Respir foc şi sunt un dragon, deci invincibilă."
"Arăţi bine. Eşti cumva la dietă?"
"Nu, nu, nu. Nu sunt o fată grasă. Şi ştii ceva, ştiu că am mai luat câteva kilograme, dar chiar îmi place să lovesc umflăturile abdomenului când stau jos."
"Nu îmi place să mă uit în oglinzi, pentru că e doar sticlă, până la urmă. Şi eu sunt mai mult de atât."
"Eşti foarte frumoasă, ştiai asta?"
"Mereu am ştiut, doar că nu am ales timpul potrivit să accept asta. Cred că prefer să fiu incomodă, să am aşteptări mari de la a fi frumoasă. Pentru că mărimea picioarelor mele nu ar trebui să conteze, şi nici culoarea părului nu ar trebui să-mi dicteze ce pot sau nu pot să fac, şi faptul că sunt fată nu ar trebui să însemne că sunt o păpusă."
"Mai ai ceva urme de depresie?"
"Da. Depresia şi ura de sine îşi fac părul împreună, şi uneori le las să-l facă şi pe al meu. Deseori stau în duş şi vorbesc cu Dumnezeu. Nu cred că mă aude, pentru că nu prea cred în el. Dar aştept să-mi revin total.(dacă aşa ceva există, măcar)"
"Nu mai avem timp, dar vorbim săptămâna viitoare, ok?"
"Sigur, O să mă uit dacă am planuri."
"Ok. Sună-mă ca să putem aranja o întâlnire, dacă obişnuitul nu iese cum ar trebui. Şi ţine minte că şi ceea ce e stricat şi făcut bucăţi e frumos. Altfel, puzzle-urile nu s-ar vinde."

Şi a plecat, şi lumina a început uşor să moară.
Nu ne-am mai văzut de ceva timp, dar am un motiv bun pentru asta, aşa că nu fii supărată. Ţi-am promis că nu o să mai am nevoie de tine, nu e chiar vina mea dacă nu ai vrut să mă crezi. Dialogurile noastre nu mai au atât de mult sens acum, asta e chestia. Mă descurc fără tine, nu am murit, sunt bine, sunt mai bine decât am fost vreodată, de fapt, deci, cred că pot să spun că poţi să pleci. Oricum, e imposibil să te uit. Suntem aceeaşi persoană, şi nu cred că am să mă mai uit vreodată.