Crooked

Mi-ar placea sa stiu mai multe despre mine.

Sa stiu ca am atatea de descoperit singura legat de mine ma inspaimanta groaznic.

Mai ales pentru ca sunt constienta ca nimeni nu ma poate ajuta cu lucrul asta.

Intr-o mie de vieti, o mie de lumi, in orice varianta a existentei mele, cel mai probabil te-as alege din nou.

Stiu ce si cum ajung, si nu imi place asta.

Dar, in acelasi timp, am senzatia ca asa ar trebui sa fie defapt, si ca nu as putea sa mai fiu altfel. Intr-un oarecare fel e atat de gresit, incat e bine.

Da, trebuia sa te iubesc cand am avut sansa. Stiu doar ca nu regret ca am ajuns sa nu mai discutam unul cu altul, pentru ca asa esti tu fericit.

Uita-te in ochii mei.

Habar nu am unde ma duc, daca am sa ajung acolo vreodata.

Pot sa alerg, dar stiu ca nu am sa scap niciodata.

De fapt, nu stiu daca am sa scap vreodata.

Cel mai bine zis, nu stiu nimic. Stiu doar ca inca mai traiesc, deci ca am vrut asta, ca nu imi convine mai nimic, chiar daca nu fac nimic in sensul asta, si nici macar nu incerc sa schimb ceva.

Cred ca e cel mai rau sa ajungi sa iti fie atat de dor de o persoana, incat sa incepi sa te uiti peste vechile poze cu ea, vechile mesaje de la si catre ea, sau chiar si statusuri mai vechi. Si zambesti, dar mai apoi intervine durerea, pentru ca sti ca nu ar trebui sa te uiti in urma, dar nu te poti abtine, pentru ca sti ca a insemnat ceva pentru tine, si credeai ca o sa tina.

Si stii ce e mai rau decat sa te simti suparat, trist, fericit, sau orice altceva?

Sa nu simti nimic...

Shokubeni

In momente ca asta, tacerea devine de aur.

Nimeni nu vrea sa te auda.

Nimeni nu vrea sa te vada.

Disperat.

Patetic.

O sa ard toate podurile pe care le-am facut, o sa te vad cum te ineci cu propriile cuvinte, o sa uit toate cuvintele pe care le-ai spus.

Am zis o data, am zis de doua ori, ca sunt distrusa, si ca nu ai cum sa faci ceva, dar nu m-ai crezut.

Esti doar o forma, si atat.

Esti doar carne, fara oase.

Poti sa iti dai seama dupa privirea mea?

Nu, habar nu am unde sunt, ce vreau sa fac, si unde vreau sa ajung. Dar stiu ca vreau prea mult, si ca o sa fie departe. N-am absolut nicio idee ce vreau sa fac cu viata mea. Da, poate ca e prea devreme ca sa stiu, dar totusi.

Nu o sa pot sa spun nicodata ca am plecat, pentru ca nu stiu daca am fost acolo de la bun inceput.

Am invatat ca daca eu nu pot trai fara unele persoane, ele pot trai fara mine.

" Nu ti-ar fi mai bine moarta, pentru ca raiul e plin, si iadul nu te va accepta, dar o sa iti fac loc langa mine in pat."

Poti sa ma incui in inima ta si sa arunci cheia departe?

Am prins o reflexie in cutitul care mi-a fost tinut aproape.

Sa nu plangi, sa nu te speri cand intelegi ce am putut sa imi fac. 

Nu ar avea rost, si m-ar face sa vreau s-o fac din nou, pentru simplul fapt ca ai inteles, deci ceva din mine a iesit la suprafata, ceva ce nu voiam sa fie aflat.

Soarele deja s-a amestecat cu sunetul ploii..

Acum as vrea sa fiu singura.

Izolata.

Fericita.

Sa stau sa imi analizez fiecare parte a existentei, si sa o anulez dupa. Si abea dupa, sa ma apuc sa ma refac, sa imi dau un nou sens si scop, sa ma schimb, doar ca sa vreau sa fiu la loc.

Sa ma chinui singura, ca sa pot gasi un fel de comfort in asta.

Undeva unde sa nu existe decat o singura floare de primavara, undeva unde tot ar deveni usor-usor o minciuna.

Iubeste-ma  pentru ca nu o merit, iubeste-ma pentru ca am abandonat orice speranta.

Ma simt rau destul de mult, dar cel mai des mi-e frica.

Si mi-ar placea sa pot sa intalnesc cateva tipuri de persoane.

Cineva care sa aiba o poveste asemanatoare cu a mea, sau chiar la fel.

Desi stiu ca daca ar mai exista o astfel de persoana, si as cunoaste-o, mi-ar fi si mai frica, dar si mila de acea persoana. Pentru ca stiu mai bine ce presupune o viata ca a mea.

Si cineva care sa ma faca sa ma sinucid doar vorbind cu mine.

Imi place sa ma consider o contradictie umana.

Imi place sa stau singura.

Am nevoie sa stau izolata de oameni in anumite momente.

Gasesc comfort si usurare in problemele altora, probleme rezolvate.

"If I couldn't create art with my voice, i'd do it in anyother way, using my body." - Kyo, Dir en Grey

( Nu o sa stau sa explic de ce mi l-am ales pe Kyo ca model in viata, dar o sa spun ca il admir si ca il respect. Pentru ca a reusit atat de multe lucruri de-a lungul anilor, pentru ca a oferit de peste 15 ani atat de multe, fara sa astepte nimic inapoi, pentru ca ..... multe lucruri. Spun doar atat, nu e numit "Prophet" degeaba.) 

Nu vreau sa imi imaginez ca va veni ziua in care nu o sa mai pot sa scriu. Sau ca as putea sa nu mai scriu deloc.

Stiu doar ca m-as transpune in alte lucruri, precum desen.

Distrugerea e o forma de arta si ea.

Imi place sa imi las sentimentele sa mi se scurga printre degete, sa nu le tin pentru mine, dar nici sa le impart cu oameni. Pentru ca stiu ca or sa se foloseasca de tot ce le ofer. Pentru ca tuturor ne place sa ne folosim de punctele slabe ale unei persoane. Pentru ca ne place sa ii ranim pe ceilalti. Pentru ca vrem sa vedem durere in ceilalti. Pentru ca avem nevoie de asta. Pentru ca ne place.

Si poate ca ingerii exista, si umbla printre noi.

Doar ca ne-am obisnuit, sau asa cred, ca toti oamenii din jurul nostru, sau cel putin majoritatea, sa fie doar monstrii cu fete prietenoase, si nu mai dam importanta altor lucruri.

"Esti slaba.. dar esti bine asa cum esti."

Stiu ca sunt in viata. 

Si cred ca stiu tot ce e bine ce e rau, ca pot sa ma uit in urma si sa nu urasc tot ce vad acolo.

Si nu mai am incredere in oameni, nu-i mai ascult cand mi-e greu, si nu imi pasa cat am sa ma chinui ca sa pot sa ma ridic, sau macar sa incerc sa fac asta.

Pentru ca toti monstrii sunt oameni cu fete prietenoase.

Stiu ce vreau, si nu vreau sa mai stau, nici nu cred ca as mai putea sa stau...

Si-mi place sa vad lucrurile altfel, sa sper ca am sa ma schimb, si sa te fac sa plangi.

Si-mi place sa vad durerea in oameni, mai ales pentru ca stiu ca pot incerca, sau chiar reusi, sa o fac sa treaca.

Nu mai vreau sa stau, desi as mai sta un minut. Imi place sa zambesc cand apune si cand rasare soarele, cu gandul ca am reusit sa mai trec de o alta zi.

Si mi-ar placea ca intr-o buna zi, sa nu mai fiu. Dar nu in sensul de moarte.

In sensul in care sa nu mai simt, sa nu mai iubesc, sa nu mai am sentimente, sa nu mai mint, sa nu mai zambesc. Sa-mi gasesc orizontul si sa il distrug, iar mai apoi sa il refac bucata cu bucata. Sa nu mai cunosc. Sa ma iubesc, sa ma urasc, si apoi sa ma uit undeva in lume, sa uit unde m-am lasat, si sa ma iau de la capat. Sa ma refac. Sa ma fac la loc. Dar altfel. Si sa nu raman asa.

Nu cred ca as putea sa fac pe altcineva sa simte ceva ce stiu doar eu.

Vreau sa ma izolez de lume.

Sa nu fac nimic altceva decat sa stau si sa ma gandesc la unele lucruri, sa ma schimb, sa imi schimb anumite viziuni asupra lumii, si sa nu mai cred sau simt unele lucuri, sa le transform in minciuni. Sa imi fac loc in mintea ta. Sa pasesc inspre usa si sa ma cunosc in urma mea.

Sa ma las in urma, ca mai apoi, dupa ce ma duc pe drumul pe care trebuie, sa ma intorc, si sa imi dau seama cate lucruri s-au schimbat.

Dar sunt constienta ca nu stiu ce vreau.

"Hai, ia-ma la tine acasa, si nu ma mai lasa sa plec." 

Mai tin minte si acum ca nu te-ai suparat cand am ras de prietenii tai....

Dialog la miezul noptii (III)

- Lasi ziua de maine sa doarma?

- De ce as face asta?

- Pentru ca nu ai o zi de maine.

- Ba da, chiar am. Si o am pentru ca asa vreau eu, nu pentru ca imi spui tu ca nu o am. Nu uita, suntem la fel, dar totusi diferite.

- Aici, undeva in mine, si in tine, e tot adevarul.

- Da, asta asa e. Singura diferenta dintre noi, la momentul actual, este aceea ca eu pot sa spun ca un colt al inimii mele inca mai vrea sa traiasca, pe cand tu doar te intrebi pe cine vrei sa uiti.

- Dar nu vreau sa uit...

- Ba da, si tu stii ca vrei, pentru ca daca nu voiai sa uiti nimic, poate ca inca nu mai exista niciuna dintre noi. Tu vrei sa ranesti, pentru ca ai fost ranita, vrei sa uiti, pentru ca ai fost uitata, vrei sa schimbi pentru ca te-ai schimbat, vrei sa omori pentru ca ai murit.

- Nu am murit.

- Daca nu erai moarta, pe interior adica, tu erai singura stapana, si poate ca eu nici nu mai existam.

- Si de unde stii ca nu sunt stapana?

- Pentru ca nu esti. Tu ai fost stapana acum nu mult timp, dar nu ai observat ca lucrurile in jurul tau, dar mai ales tu, cea pe care vrei sa o stapanesti, s-au schimbat, si vorbim deja de alte conceptii, alte principii, alte vise, alte realitati. Realitati in care tu nu mai ai ce sa cauti. Realitati care te-au exclus deja. Poate ca, da, si tu urasti ideea de a fi salvata, dar eu macar o accept. Tu nici macar atata lucru nu vrei sa faci.

- Si chiar crezi tu ca acum esti tu stapana?

- Nu, nu sunt. Dar eu am mult mai multe lucruri de facut decat tine. Tu ai luat in primire un corp, o constiinta, un suflet si asa daramat de lume, trist, distrus, si nu a trebuit decat sa vi si sa ajuti la sporirea acestor stari. Eu, inainte sa zic ca sunt stapana, trebuie sa "redecorez" tot locul asta. Sa iau sufletul asta si sa il ridic iar, sa iau constiinta si sa o indemn la ceva, sa fac ceva cu tot.Trebuie sa scap de multe ganduri, de la cele de sinucidere, pana la cele legate de o metoda sau alta de a strica tot ce a mai ramas. Si trebuie sa ridic tot, sa mai daram din zidurile alea pe care tu le-ai ridicat mult, mult prea sus.

- Si crezi ca ai sa poti?

- Da.

- Pune la calcul faptul ca acolo e munca mea de ani, aproape o viata intreaga. Si nu te astepta sa fie usor. Si nu te astepta nici sa reusesti. Pentru ca tu ai mai aparut de cateva ori, dar am reusit sa te fac sa dispari, o perioada destul de lunga de timp.

- Si ce te face sa crezi ca o sa poti si acum?

- Pentru ca esti slaba, si nu ai taria aia de care vrei sa dai dovada, sau pe care vrei sa o ai.

- Si de ce crezi tu ca nu as putea sa o am acum?

- Vad ca iti place sa te minti... Adu-ti aminte cat de usor te-am pus la pamant, si cat de mult ai stat acolo.

- Mai ti minte ca acum nu prea mult timp, cateva zile, poate o saptama, eram ingenucheata si am reusit sa ma ridic? Crezi tu ca nu as putea sa continui in felul asta?

- Nu cred. Stiu ca nu ai putea sa continui. Pentru ca ai mai avut ridicarile tale, si am reusit sa te pun la pamant iar.

- Crede-ma, am sa fac tot ce pot sa nu se mai intample iar asta. Pentru ca stiu foarte bine de ce e in stare acest suflet, si acest corp, si stiu ca sufletul a ramas la fel de pur ca acum ceva timp, cand inca nu existai, si nu ai reusit sa schimbi atat de multe lucruri. Si nu am de gand sa las lucrurile asa, pentru ca nu meriti asta.

- Si ce te face pe tine sa crezi ca nu as merita, sau ca o sa poti sa faci tot ce iti propui?

- Nu cred ca nu meriti, sunt convinsa de asta. Si o sa pot, pentru ca, indiferent cat de slaba as fi eu, nu am de gand sa renunt la lupta asta. Nu acum, si nu o sa pierd iar in fata ta.

- Imi place. Ai tupeu. Asta nu s-a mai intamplat pana acum. 

- Nu uita, si oamenii si lucrurile se schimba, si nimic nu ramane asa cum a fost. E o lege pura. Si nu trebuie sa pui la indoiala, trebuie sa crezi decat.

- O sa dansez cu aceasta nebunie reinnoita, pana cand o sa stiu ca totul va fi bine.

Dialog la miezul noptii (II)

- Iata-ne, din nou aici, din nou singure, prietena mea.

- Nu stiu daca ma bucur ca te vad, dar ma simt bine sa stiu ca inca mai esti aici.

- ....

- Noi nu suntem de fapt prietene.

- Stiu asta.

- Banuiesc ca ar fi fost inca singuratic daca mai stateam in locul tau.

- Adica?

- Adica, am fost si eu unde esti tu acum. Si stiu ca o camera plina e atat de goala, ca peretii devin din ce in ce mai gri in momentele alea, ca sufletul iti cedeaza, simti cum ti se opreste inima, si ca toate gandurile care mai exista sunt insignifiante. Tot ce faci pare atat de lipsit de sens, si tu ramai fara pic de speranta, si nu te mai poti gandi la nimic. Nu mai cauta raspunsuri, totul e in mintea ta. Tu deja ai murit.

- Adevarul este ca intotdeauna mi s-a parut extrem de atragatoare perspectiva unei morti subite. Stii, genul ala de moarte in care iti pierzi chiar si personalitatea. Stiu cum e sa fi lasat in spate de cei de care depinzi, stiu cum e sa nu te mai poti gandi la nimic...

- Eu stiu ca timpul nu o sa imi fie niciodata aliat, si ca poate ei nu au vrut niciodata sa ma raneasca, doar ca eu am devenit mult prea sensibila. Banuiesc ca nu e nicio persoana pe care sa dau vina. Si stiu ca o sa incep sa adun in fiecare zi bucatile pe care le-am pierdut, doar ca sa incep sa imi caut viata. Vreau sa fac din viata mea un mod de a conecta tot ceea ce a ramas deconectat, sa gasesc o "credinta" care sa ma ajute. Nu vreau sa ajung sa impart sentimente pentru cei care nu au de ce sa le primeasca, sau sa le cunoasca. Da, poate ca sunt o singuratica spanzurata de mandria mea si de nevoia mea de oameni. Vreau sa imi traiesc viata fara sa imi fie frica de contradictii, pentru ca atunci o sa incep sa ma vindec.

- Ai vazut marea, ai vazut pamantul. Ai mai vazut si lumina care iti incheie intunericul. Traiesti.

- Da, inca mai traiesc. Si pentru ca este asa, nu pot sa spun decat ca eu chiar imi doream sa traiesc. Nu pot sa mai permit nimanui sa traiesca prin mine, pentru ei. Si nici pe tine nu am sa te las sa faci asta, pentru ca tu nu crezi in mine, tu nu ai nici macar incredere in mine ca as fi in stare de ceva.

- Asta pentru ca esti mult prea sensibila pentru lumea asta, si stiu ca esti constienta de asta. Dar, chiar asa este.

- Eu sunt produsul fricii, urii si dragostei. Sunt "copilul" lor. Si am sa mor in tragedie, am sa lupt pentru ce cred. Nu mi-e rusine, si nu fac pe victima.

Dialog la miezul noptii

- Stii ca ai pacalit pe toata lumea nu?

- Cu ce?

- Cu ce esti. Pana si pe mine era sa ma pacalesti. Nu stiu cum ai reusit.

- Adica?

- Adica, am incercat atata timp sa te gasesc, iar tu reuseai sa ma convingi ca ceea ce gasisem erai tu. Dar acum m-am convins ca nu era asa. Niciodata nu a fost, si niciodata nu o sa fie.

- Tu nu esti reala, nu-i asa?

- Chiar crezi ca mai conteaza asta?

- Corect... Dar nu inteleg, de ce ai vrut sa ma gasesti, sau de ce ai inceput sa ma cauti?

- Pentru ca esti perfecta din natura, dar ai reusit sa ignori total lucrul asta, si sa uiti ce inseamna fericirea, indiferent cat de bucuroasa pari. Ai incercat atat de mult timp sa pari perfecta in toata imperfectiunea ta, incat ai ajuns sa vezi tot ca fiind defect la tine.

- Si la ce concluzie ai ajuns?

- Ca nu te cunosc.Ca nu cred ca te-am cunoscut vreodata.

-....

- Dar mereu mi-ai placut. Ai avut ceva, habar nu am ce, poate si totala ta lipsa de vointa, faptul ca acum esti la propriu ingenunchiata, indiferent cat ai zis ca nu o sa se intample asta, lipsa de tarie de care dai dovada, sau lipsa de incredere in orice, dar mai ales in tine, poate toate astea m-au facut sa vreau sa te cunosc, sa vad de ce lucrurile stau asa, de ce nu altfel. Tu nu traiesti o singura viata, tu acum traiesti mai multe vieti. Tu nu esti la singular, tu esti singulara. Tu nu esti ce vrei sa fi, dar esti cum vrei sa fi. Si admir asta la tine, chiar daca nu esti cea mai optimista, pozitivista, sau hotarata persoana pe care o stiu. Admir la tine faptul ca te-ai saturat sa fi ce vor altii, sa mergi in locul altora, sa fi un fel de non-tu.

- Astea toate sunt defecte, stii nu? Mi-e frica sa pierd controlul, asa ca ma tin prea puternic de ceva. Si fiecare pas pe care il fac, e ca o greseala. Si parca nu mai imi permit sa pierd nici macar o secunda. Pentru ca am obosit, si am devenit constienta de faptul ca vreau sa fiu mai putin decat tine, si mai mult ca mine.

- Stii ca noi doua suntem la fel nu?

- Nu, nu suntem la fel. Suntem aceeasi persoana, doar ca in alta constiinta. La mine primeaza anumite lucruri care la tine nu au pic de valoare. Amintirile tale se consuma pe sine, ale mele ma consuma pe mine. Eu nu vreau sa fiu cea pe care o aleg mereu, pentru ca eu sunt cea confuza, dar tu nu reusesti sa-mi spui ceea ce vrei.

- Esti mai mult decat vorbe, iar eu sunt mai mult decat par. Ce alegi?

- Sa fiu mai mult decat vorbe. Pentru ca eu sunt mai mult decat am fost vreodata, si nu mai am nicio alta optiune. Poate ca nu stiu pentru ce lupt, sau pentru ce am luptat pana acum, daca o sa fiu vreodata bine, dar imi ies din limite. Eu sunt cea care cade, tu o sa fi cea care ma ridica.

- De unde sti ca o sa te ridic?

- Pentru ca daca nu ma ridici, o sa cazi cu mine, si la un moment dat o sa dispari si tu cu mine. 

- Stim amandoua atat de multe una despre alta, si totusi atat de putine. Indiferent ce va fi intre noi, sau ce este, stim la fel de putin.

- Eu stiu ca atunci cand asta a inceput nu aveam nimic de pierdut, si singurele lucruri care mi-au mai ramas sunt cuvinte. Vreau sa simt si sa pot sa ating si sa vindec tot ceea ce am crezut ca e real. Vreau toata durerea pe care am simtit-o, ca si cum as fi aproape de ceva real. De locul ala in care apartin.

- Eu nu vreau ce stiu ca nu e real. Eu vreau oameni.... Dar cred ca discutia asta o sa continue in alata seara...

Culori

Nu cred ca am sa pot sa inteleg sensul vietii vreodata.

Sau, poate ca inca mai incerc sa i-l dau eu.

Totul se amesteca in rosu si gri, culorile toate s-au imprastiat...

Ganduri cum ca ai putea sa traiesti cautand picaturi de albastru.

Chiar nu mai tin minte cand am inceput sa ma tem.

Acoperita de rani. Nimanui nu o sa ii pese. Nimeni nu o sa observe.

Cand obosesc sa ma gandesc la viata, ma uit la pamant, asa cum e el acum.

Am obosit sa ma tot plimb, si poate ca asa am capatat forma, chiar si cu trecutul meu.

Ar fi mai usor daca as avea o singura forma, dar acum am mult mai multe.

Acum vreau sa am mai multe.

Cuvintele mele, care nu au fost auzite de nimeni, si-au pierdut rezonanta in pereti.

Intr-o zi eram cu cineva, in alta zi cu altcineva, uneori cu doua persoane, sau cu trei, si din nou singura.

Si sa pot sa imi amintesc asemenea lucruri ma face sa ma simt bine, si poate ca ma bucur ca pot sa simt asemenea lucruri.

"Oricat de dureros e, oricat de singuratic ar fi, continua sa traiesti ca tine insuti."

Si daca stau sa ma uit la ecranul laptopului, ma gandesc sa incep sa scriu.

Vreau sa imi reconsider prezentul, indiferent cat de important, sau nu, e el.

Cred ca acum exprim acel eu.

Sa traiesti e minunat.

Sa traiesti e suparator.

Dar, pentru ca inca mai traiesc, ma bucur. 

Din momentul in care traiesc, banuiesc ca vreau sa raman in viata.
Sufletul meu nu renunta. El refuza sa piarda. Intr-o contradictie totala cu mine.

Am scris "moarte" de atatea ori, dar nu cred ca am atins decat un sens efemer al cuvantului.
Nu, nu mai pot sa mor. Am murit de zeci de ori. O singura data am cunoscut moartea reala, fizica, si abea astept sa se intample iar.
Poate ca eu chiar sunt o figura intr-un univers paralel, si in lumea asta nu sunt nimic altceva decat o iluzie si atat. Si poate ca din motivul asta nu pot sa inteleg oglinzile. Poate ca ceva-ul ala care ma tine si nu ma lasa sa inteleg, o face tocmai pentru ca daca as putea sa le inteleg nu as putea sa mai traiesc dupa, poate ca inca nu sunt pregatita pentru asta, poate ca nu voi fi vreodata capabila de lucrul asta.
Chiar daca incerc sa inteleg gandurile cuiva, sunt constienta cat de inutil e lucrul asta. Nu pot sa imi inteleg propriile mele ganduri, cum cred ca as putea pe ale altuia sa le gasesc un sens?
Indiferent cat de apropiata mi-ar fi o persoana, nu cred ca am sa pot vreodata sa imi permit sa judec persoana respectiva. Cum nici altii nu vreau sa isi permita sa ma judece pe mine. Nu stiu ei nimic, la fel cum nici eu nu stiu nimic.
Dar o s-o fac, si o s-o facem...


O sa ma intorc, probabil, la propria mea viata.

Oamenii sunt dezgustatori.
Si cuvantul "dezgustator" e unul care suna mult prea familiar pentru mine.
Cum privesti moartea si viata?
Iti place.
Nu iti place.
Iubesti.
Urasti.

Oameni, gandirea, visele, viata, moartea, toatea astea sunt lucruri interesante.
Doar ca trebuie sa iti aduci aminte sa nu te atasezi de nimic, mai ales de oameni. Pentru ca toti monstrii sunt oameni, toti au fete prietenoase, toti umbla pe langa tine, sau tu umbli printre ei.
Timpul trece prin noi, sau noi trecem prin timp?
Noi ne traim viata, sau viata ne traieste pe noi?
Imi stiu raspunsurile la intrebarile astea doua.
Macar atat.
Sa te minti singur, sa dai vina pe altii,  sa incerci sa te salvezi pe tine si atat...
Cred ca asta e tot.
Un singur lucru avem cu totii in comun, si anume ca tuturor ne place sa cautam defectele in altcineva, si sa ne folosim de lucrul asta in asa fel incat sa ranim persoana respectiva.
Ajuta-ma sa cred ca nu sunt eu cea reala asa.

Pentru întuneric

Am tras perdelele.

Nu va mai lua mult până când vom deveni cu toţii doar nişte umbre şi ne vom cufunda în întuneric.

Mă întreb ce voi lăsa?

Bucurie, tristeţe, supărare, dragoste, ură.

Aici e vocea asta care pare să se scurgă în timp.

Scenariul îşi pierde din lumină, dar atunci când o vezi te simţi de parcă te-ai trezit din cel mai frumos vis pe care l-ai avut vreodată.

Dar până o să dispară, lasă-ne să fim unul, şi să ne bată inimile în sincron.

Înainte de sfarşit...

Nu e nicio zi de mâine cert...

Fie ca florile să se usuce în graţie.

Ăsta e momentul în care aceeaşi voce pare să se înece în propriile sunete.

Timpul nu se mai mişcă, iar apoi dispare.

Să nu te schimbi niciodată, să rămâi la fel de pur, şi să şti ce contează cu adevărat pentru tine, să nu laşi pe nimeni să te schimbe, şi să poţi să lupţi pentru tot ceea ce contează cu adevărat.

Numai şi numai pentru tine.

E o parte bună şi in egoism, atâta timp cât nu e dus la extrem.

La fel şi cu altruismul.

Să nu-ţi laşi povestea să se termine. Nici atunci când nu mai crezi că ar avea vreun motiv să continue.

Să o laşi să îşi urmeze cursul, sau să i-l dai tu. 

Pentru că nimeni nu poate lua decizii în locul tău, la fel cum nimeni nu poate să suporte consecinţele faptelor tale.

Să simţi cum îţi curge muzică prin vene, cum totul are o culoare pentru că aşa vrei tu, nu pentru că aşa s-a impus, că poţi tu să dai culorile pe care le vrei tuturor lucrurilor, indiferent cât de nebunesc pare.

Cam cât poţi să ţi un vis în viaţă?

Mi-aş dori să îmi pot înţelege propria mea transparenţă, şi să pot să o înţeleg şi pe a altora.

Dacă aş putea să mor îngropată în ceva ce s-ar vrea a fi dragoste absolută, nu mi-aş putea imagina o moarte mai placută.

Un vis e un vis efemer întru-un vis.

Ce o să mă fac în momentul în care o să mă plictisesc de mine?
O să ajung medioacră la fel ca restul lumii?
O să mai pot atunci să zâmbesc nepăsător către o zi de mâine care, poate, nici nu o să vină?
La un moment dat, am avut impresia că nu mi-a venit degeaba în minte cuvântul "moarte" atunci când am avut cea mai puternică senzaţie de moarte.
Nu ştiu dacă am şi avut dreptate, dar cert e că ştiu prea bine cât de intensă a fost.
Şi cât de reală.
Locul unde am ajuns e ceva ce am numit libertate.
Deşi mă simt mai limitată şi mai constrânsă ca niciodată până acum.
Dar parcă îmi place să ştiu că am atât de multe lucruri de aflat şi de făcut, că poate nu o să îmi ajungă o viaţă întreagă pentru tot ce vreau, că încă mai pot să spun că nu m-am pierdut total, că ceva din mine a păstrat acel ceva pe care îl are un copil când crede într-o lume perfectă şi când e total convins că lumea aia există.


Acum ceva timp mi-am propus să îmi fac inventar în amintiri, să  arunc toată bucuria din trecut, să mă concentrez pe cea din viitor şi din prezent, să mai omor trecutul.
Dar, mai presus de toate, să nu uit de mine.
Poate că atunci când o să reuşesc o să fiu mult mai diferită.
Sau poate că nu....
Voi vedea...

Untitled

" Why do i repeat myself for you? "

Am crezut intotdeauna ca o sa fiu mereu convinsa de faptul ca nu se atrag decat contrariile.

Dar, de ceva timp, am descoperit ca pot sa tin la cineva care imi seamana, cu care am destul de multe lucruri in comun, pe plan spiritual si/sau intelectual, si ca nu ma deranjeaza asta.

Doar mi-e teama.

Mi-e teama ca o sa ajungem sa ne autodistrugem, sau sa ne distrugem unul pe altul.

Inconstient.

Mi-am gasit iarasi refugiul in muzica.

Doar anumite melodii, de care se leaga atat de multe amintiri.

Nu o sa imi pun intrebarea "De ce mi s-a intamplat mie asta?"

Nu am niciun motiv.

Poate ca imi pierd din "farmec" si scrisul isi pierde, automat, din "valoare", dar niciodata nu o sa scriu ceva ce nu e in concordanta, preferabil totala, cu mine, in momentul in care scriu. Nu as putea sa fac asta.

M-am convins de faptul ca mi-am intalnit "ingerul pazitor" in prieteni.

Mai exact, intr-o singura prietena, care stiu ca o sa citeasca  asta, si ca o sa ma inteleaga, la fel cum m-a inteles in tot timpul asta de cand ne cunoastem, care nu m-a judecat niciodata, indiferent de ceea ce ii ziceam ca am facut, sau ca as face, care stiu ca o sa fie mereu acolo pentru mine, chiar si la un telefon distanta, care ma accepta asa cum sunt, ca o sa mergem impreuna peste tot, ca o sa ajungem in toate locurile in care vrem, ca o sa facem tot ce ne-am propus, ca o sa ramana la fel de frumoasa si de buna cu mine, indiferent ce i se va intampla. Pentru ca la fel cum ea a fost buna si totul meu, la fel o sa fiu si eu pentru ea. 

Pentru ca merita mai mult, mult mai mult, si pentru ca vreau s-o ajut sa ajunga ce si cum si unde vrea ea.

Pentru ca asta ar trebui sa i se intample.

O viata asa cum vrea, cum ii trebuie, si pe masura ei, si in niciun caz mediocra.

O viata care sa o faca fericita.

Pentru ca ea m-a salvat, pentru ca nu am putut sa concep ca o sa aud lucruri mai frumoase decat mi-a spus ea, pentru ca a fost langa mine si cand voiam sa o dau la o parte, pentru ca nu voiam sa o ranesc, pentru ca nu as vrea sa o ranesc vreodata. Pentru ca o apreciez si pretuiesc prea mult sa las sa i se intample ceva.

Si daca am gresit cu ceva fata de tine pana acum, sau daca am s-o fac, imi cer scuze.

Nu meriti asta si nu am vrut, si nici nu o sa vreau vreodata.

Am impresia ca m-am schimbat  mult, si poate ca prea brusc, dar nu o sa incerc sa redevin ceea ce m-a facut societatea sa fiu.

Mereu mi-am pus intrebarea "Ce si cum am fost inainte sa devin ce au vrut altii?"

Poate ca nu-mi voi gasi niciodata raspunsul la aceasta intrebare, dar o sa il caut.

Vreau sa fiu reala, sa stiu ca pot sa ma plac, ca nu o sa ma simt aiurea daca trec pe langa o oglinda, ca o sa ma accept, si ca o sa dau tot ce e mai bun din mine, chiar daca nu o sa ii pese nimanui. 

Si mi-ar placea sa fac lucruri frumoase, chiar daca nu ii va pasa nimanui.

Inchide-mi ochii si uitat-te in cele mai ascunse colturi din mintea mea, pentru ca tot ce simteam s-a pierdut in timp.

Si azi ma pierd eu.

Mi s-a spus ca nu voi supravietui, dar inca o mai fac.

Si mi-ar placea sa pot sa ajung la un anumit moment in care sa ma uit in urma mea, si sa pot spune, total sincera si mandra de mine, "Uite prin cate am trecut si inca mai sunt aici, inca mai rezist, inca mai pot, inca mai am farmecul meu."

Da, sunt produsul oamenilor care au trecut prin viata mea, si care or sa o mai faca.

Dar nu ma deranjeaza.

Chiar deloc...

Trezeste-mi sufletul

"Wel, abuse me until your heart is satisfied..."

In loc sa ne uitam la minciunile din noi, trebuia sa ne privim fix in ochi si sa recunoastem ca ne e frica.

Sa recunoastem ca amandoi voiam sa spunem atat de multe cuvinte, cu atat de putina importanta.

Nu mai am nevoie de cuvinte mari, cum nu mai am nevoie de niciun " Te iubesc " de la oricine altcineva.

Nu uita, intrun vis profund, nimic nu se termina.

Dar noi o sa incheiam cu un simplu "La revedere" pentru ca ne e prea teama sa spunem "Adio", pentru ca vrem sa avem macar speranta ca ne vom revedea, si totul va reveni la normal.

Ti-am zis ca atunci cand nu ma vei mai chema o sa se strice ceasul, si o sa se invarta invers. Ca mii de ganduri noi or sa imi umble prin minte, ca o sa imbrac totul in alb.Ca o sa gasesc cate un sens nou in chipul oricarui alt om.

Mi-ai cantat povestea, ca sa fi singur ca nu o voi uita niciodata.

M-ai dus aiurea si mi-am uitat ecoul.

Devin constienta de unele lucruri care pana acum mi se pareau atat de puerile, si acum stau sa ma intreb de ce anotimpurile sunt asa, de ce totul suna mai bine acustic, de ce minciunile sunt mult mai placute decat orice alt fel de adevar, de ce scriu cand nu ma simt comod daca stiu ca cineva citeste ceva din ce am scris deja..

Cred ca pot sa zic ca inca mai am sufletul de sticla, doar ca acum e ceva mai groasa.

Adu-mi aminte cum se respira.

Vreau sa pot sa vad totul in oameni, si sa stiu ca inca ii mai pot iubi.

Poate ca eu chiar am fost nascuta ca sa ii ranesc pe ceilalti, dar sunt mult mai nemiloasa cu mine.

Am distrus o lume la care am muncit mult prea mult.

Mi-ar placea sa stiu ca din toata parada asta o sa ramana mult mai mult decat a ramas deja, pentru ca noi ne schimbam in fiecare secunda.

Tu cine erai inainte sa iti spuna toata lumea cum trebuie sa fi?

" Sunt doar cuvinte, dar sper sa ajunga la tine, la fel cum au ajuns si notele cantate de mine. Vreau sa sti ca nu esti singura, si ca nu ai sa mai fi vreodata. pentru ca eu sunt aici. Pentru ca nu am sa las eu sa se intample asa ceva. Si poate nu o sa pot mereu sa te sun, sau sa iti dau mesaj, sau sa vorbim, dar sunt singurul care nu te va lasa niciodata, indiferent cat de cliseic suna asta. Si tu sti de ce. Niciodata nu am crezut ca o sa fie vreo persoana atat de importanta pentru mine, asa cum esti tu. Stiu, sunt mii si mii de kilometrii care ne despart, dar inima ta e aici, e acolo unde ai lasat-o, acolo unde te simti ca acasa de cativa ani. Si o sa am grija sa ramana asa totul. O sa te intorci aici, sigur o s-o faci, pentru simplul fapt ca iti urasti viata acolo la tine, pentru ca nu intelegi de ce nu ai plecat acum mult prea mult timp. Si pentru ca esti tu. Mi-a placut ca eu am gasit o fata cu un zambet trist in tine, o fata care are in continuare prea multe probleme cu ea insasi, care mereu a apartinut altcuiva, care voia mereu mai mult. Am stat si te-am asteptat intotdeauna, si stim amandoi ca asa am sa fac in continuare. Vreau sa te fac sa te simti frumoasa, asa cum ar trebui sa te simti. Nu, viata nu e plina de curcubee, fluturi, flori, zazmbete, dar alea care sunt vreau sa le impart cu tine.  Floarea ta preferata e inca intre paginile cartii pe care ai uitat-o la ultima vizita aici.

Nu ma minti spunandu-mi ca esti bine. Stiu ca nu esti. M-am prins de atata lucru, crede-ma. S-a schimbat si felul in care vorbesti, si vocea si-a pierdut din viata, si tu te-ai schimbat. Prea repede, prea brutal. Si iar simpatizezi cu aceleasi ganduri pe care voiai sa le uiti, nu-i asa? Stiu ca nu ai sa imi recunosti asta niciodata, dar adu-ti aminte ca or sa ramana semne. De cand nu ai mai dormit? Cat ai slabit? Cati nervi ti-ai facut? Cat ai stat sa plangi si sa te ascunzi? Cat de mult ai vrut sa nu te mai intorci in lumea asta, atunci cand ai fost in moarte clinica? Cat de goala te simti? Cat de indiferenta fata de sansele de a muri sau trai? Cat de mult ai vrea sa pui capul pe perna, sa te trezesti, si sa te minti iar ca asta fost un alt cosmar, desi stii foarte bine ca acel cosmar e chiar viata ta?De cat de multe din astea esti constienta? Cat de multa cafea bei, cat de mult fumezi, si cat de putin mananci?

Tu nu mai erai asa...Reusisei sa treci peste asta. De ce ai inceput iar?

Nu te-am mai vazut de ceva timp, dar fac pariu ca ai iar privirea aia goala, inexpresiva, si care m-a ingrijorat mereu...

Te rog eu, revino-ti, tu nu mai esti asa. Poti mult mai multe. " - S.Y. (asta a fost cel mai dragut lucrun din ultimele zile, nu ma puteam abtine nu il pun aici. )

Sticlos.

Ai castigat, Spune-le ca am fost fercita, si ca ceea ce eu speram e imposibil. Si ca asa a fost mereu. Ca m-am schimbat si ca stiu asta, dar nu o sa revin la ce eram.

Totul s-a terminat, nu mai am ce sa spun.

Spune-le ca as scrie in stele tot.

Si ca as plange cu zambetul pe buze.

Ca iar am ajuns sa ma repet.

Ca am ruginit de la o ploaie pe care nimeni altcineva nu o simte.

Pentru ca, poate, nu exista pentru nimeni altcineva.

Ca nu am nimic de salvat, nu mai e nimeni, si ca in oglinzi nu mai sunt la fel.

Nu sunt nimic decat un lucur care nu mai simte prea multe.

"You are a beautiful and  untamed wreck, not a messy hopeless wreck !!!!"

Iti multumesc. Esti importanta pentru mine, si imi pare bine ca nu ai plecat, si ca stiu ca esti mereu acolo pentru mine.

Striviti-ma ca pe o floare care va sta in drum.

Am chemat un nume ca al tau. Chiar daca nu vei auzi niciodata.

Topeste-te in ranile mele. 

Ai de unde alege.

Fizice, vizibile, sau psihice, invizibile.

Poate ca trebuie sa fiu "reparata"...

Poate ca nu voi fi niciodata.

Cine s-ar obosi, si fizic si mental, cine ar depune un efort ca asta?

Vocea mea stearsa e cumva mult mai importanta decat orice alt sentiment de vina.

Si atat o sa raman din aceasta parada...

Inside beast

Toata dragostea de care am dat, dar fata de care nu am niciun regret.

Daca ar fi ca totul sa se termine acum, as fi pregatita.

Macar acum putem sa iesim si sa spunem tot ce n-am spus pana acuma.

Atat mai am.

"Esti fericita?"

Asta mi se pare cea mai grea intrebare.

Pentru ca am prieteni, si o familie, la care tin mult prea mult ca sa le spun adevarul. Rad la glume, am momente in care ma simt bine, viata mea nu e oribila, s-ar putea sa fie si mult mai rau decat e deja.

Intotdeauna o sa se poata mai rau.

Dar apoi, cand e 3 dimineata, si stau singura in pat, gandindu-ma la viata, si punandu-mi tot felul de intrebari, ajung sa imi plang si sufletul.

Si brusc, sunt convinsa, sau ma conving, ca nimeni nu ma place, nimeni nu m-a placut, si nimeni nu o sa ma placa.

Cel putin, nu asa cum sunt de fapt, cand e dimineata si nu stau sa ma ascund, si ma tem de mine insumi.

Nimeni nu m-a facut sa ma urasc.

Doar am ajuns la concluzia ca merit auto-distrugerea.

Nu o sa uit niciodata discutia cu un baietel pe care am avut-o acum cativa ani, in parc.

El:" Esti cumva inger?"

Eu: "Poftim?"

El:"Mami mi-a spus ca acei oameni care au semne pe maini sunt ingeri pe acest pamant."

Eu: "Nu. Nu sunt inger."

El:" Ba da esti. Mami mi-a spus ca doar ingerii se ranesc singuri, pentru ca nu suporta viata pe pamant. Lumea asta ii distruge, si ei incearca sa se intoarca in rai. Sunteti prea sensibili pentru durerea altora, sau a voastra."

Eu:" Mama ta e foarte destepta.
El:"Da, asa e. Oricum, mami a ajuns acasa acum ceva timp. Si stiu ca e fericita acolo."

Nu, nu cred ca voi avea cum sa uit aceasta discutie.

Nu ma mai lupt cu demonii mei. Ei sunt aici ca sa ma invete unele lucruri.
In schimb, o sa stau cu ei la o cafea si o discutie, o sa le aflu numele, de ce au arsuri pe degete so zgarieturi pe picioare. Poate o sa fie si demoni ok.
Oricum, toti monstrii au fete de om, deci, de ce m-as mai complica?
As pleca de langa mine, mi-as intoarce spatele si nici ca m-as mai uita in urma. Si asta doar pentru ca m-am saturat sa imi fie frica de mine insumi, si de ceea ce as putea sa fac, daca si numai daca as avea tot curajul pe care il vreau.
Iti doresc fericire din adancul inimii, chiar daca ea e in spatele acelor lacrimi, chiar daca tu  nu esti acolo.
 Dar, totusi nu plec.
Si nu o sa plec niciodata, indiferent cate anotimpuri or sa treaca pe langa mine.
Daca dragostea distruge inseparabilul, dar nu si distanta, atunci nu e dragoste.
Printr-o piele transparenta te vad pe tine, cel care nu vrea sa fie vazut, in timp ce visele se scalda in sticla. Sticla calda, sticla rece, sticla care se sparge doar daca o atimgi.
Si inima e fragila, desi e cat pumnul unui om. Si e logic: la fel cum o sa sangerezi daca lovesti ceva cu pumnul, la fel o sa iti "sangereze"si inima in mometele de durere.
Dulci momente de durere.....

Eu m-am trezut in colivie, intr-un oras care imi canta si imi suiera in minte, cand mergem pe vant, cand aveam ochii de plumb, si cand priveam valurile cand se iubeau. Stateam ferita de ochii altora, statea fara griji. M-am gasit plansa de ploaie.
Mi-ar placea sa te rup de pe tavan, sa jur ca sufletul tau e pur, ca am incercat, sa ne inghet in timp, si sa raman o amintire amuzanta pentru cineva care oricum o sa plece.
Oamenii au si ei culori.
Culori de la emotii, trecut, prezent, viitor..

Sparge-ma in bucati si ajuta-ma sa scap de ceva ce nu am vrut niciodata!

Welcome to my life

Ai avea tupeul sa recunosti ceva ce ai gresit?

Sa iti asumi intreaga raspundere si sa suporti toate consecintele?

Sau preferi sa iti faci o autoanaliza in momentele de maxim optimism?

Atunci cand nu o sa iti gasesti defectele indiferent cat de mult ai vrea, sau ai cauta?

Consider ca un om nu se poate analiza pe sine insusi, mai intai de toate, si cu atat mai mult lumea inconjuratoare, decat in momentele de tristete.

Pentru ca nu imi pot imagina, sau mai bine zis, nu pot accepta ideea ca un om se poate gandi total sincer si fara retineri la propria persoana atunci cand simte cum ii curge fericirea prin vene. 

Pur si simplu nu pot.

In schimb, momentel de tristete, sau, de ce nu, durere, mi se par mult mai "prielnice" pentru o astfel de analiza.

Cand esti trist, nu numai propria persoana trece prin aceasta stare, ci si natura inconjuratoare, totul in jurul tau capata mult mai mult inteles ca pana atunci.

Sa stai sa te gandesti ca vei ajunge sa traiesti fara toate acele persoane care au insemnat totul pentru tine, ca toata frumusetea va disparea la un moment dat, ca poti sa stai, poti sa stai departe pentru totdeauna, ca ai atat de multe de spus, dar persoana care trebuie sa auda e atat de departe...

Habar n-am cati dintre voi, cei care imi cititi blogul, cunoasteti senzatia de totala inutilitate, dar nu numai ca si cum voi ati fi inutili, ci ca si cum totul ar fi inutil, de la cea mai mica existenta, la propria existenta.

Ca si cum astepti ceva ce sti foarte bine ca nu va veni, nu se va intampla, niciodata.

Asta e tot ce mai am, si nu cred ca voi ajunge vreodata sa regret ceva din lucrurile noi.

Dar cred ca voi regreta cel mai mult prima taietura, sau prima data cand am avut genul ala de gand pe care sper ca nu il vei avea niciodata.
Te-ai simtit ca si cum nu ai apartine in niciun loc, si tocmai de aia te incui in camera, cu muzica data la maxim, sau in liniste totala?
Ca si cum nimeni nu e acolo sa te salveze in momentele in care simti ca esti atat de aproape de a avea o cadere nervoasa...
Cati te-au mintit direct, cati ti-au zis doar ce voiai sa auzi, cati te-au abandonat, cat de des ai avut senzatia ca tot timpul ai fost aruncat dintr-o parte in alta si atat, cat de des ai zis ca nu esti destul de bun pentru ce conteaza pentru tine?
Sa te trezesti dimineata si primul tau gand sa fie "Cand si cum a inceput totul sa mearga prost?"
Ceva ce ar fi putut sa fie "dragoste" trebuia sa fie singurul lucru care exista...
Ce esti tu in fata ta?
Ce conteaza de fapt?
Imi aprind o tigara stiind ca nu ajung in acel loc numit "acasa" nici in seara asta. Si nici maine, si nici in orice alta zi. Exact ca si pana acuma.
De fapt, nici macar nu stiu unde e "acasa"...
In bratele cuiva, unde simt eu fericirea aia efemera, undeva unde ma simt total nihilista, undeva unde sa nu mai am senzatia de inutilitate, undeva unde e doar muzica, sau unde sunt prea multe carti, peste tot, nicaieri, la capatul lumii....? Poate nu voi afla niciodata, sau poate am ajuns deja acolo, dar nu realizez asta.
Ma ai unde ai vrut.
Lasa-ma sa plec.
Lasa-ma sa fiu.
Lasa-ma sa am o existenta care sa nu mi se mai para atat de falsa.
Ma asteptam la altceva, dar de data asta m-am inselat.
O voce micuta din capul meu imi spune "Acum ne distram?"
Sa astepti ceva ce sti ca nu o sa vina oricum, sa te intrebi daca viata e nedreapta, sa te bagi in datorii si sa pierzi tot ce ai pierdut, sa sti ca ai crezut degeaba in oameni, ca orizontul din fata ochilor se tot ingusteaza, sa nu mai simti placere pentru ca nu mai intelegi ce ti-ar mai putea oferi, sa incepi sa regreti ca e doar o alta zi de luni, sa asculti de alti si sa nu te mai ti de promisiuni, sa te uiti la tine si sa nu te recunosti.
Am crezut in vise, sperante, promisiuni, oameni, vorbe ...
O decaderde totala, si niciun regret pentru asta.
Sa fim la fel, dar diferiti, adapostiti, dar afara, tineri, dar speriati, fericiti, dar tristi.
Sa ma nasc din nou doar ca sa vad daca pot schimba ceva?
De ce as face asta? Poate ca asa o sa se intample si a doua oara, poate ca nu s-ar putea altfel, ca nu as merita sa fie altfel.
Fara sfarsit.
Fara inceput.
Fara voce.
Fara chip.
Fara identitate.
Fara existenta.
Si am trait atat de intens senzatia de a ajunge "acasa" incat nu am observat cat de departe eram defapt.
Oarecum, cred ca pot sa zic ca sunt "dependeta" de o soarta care nu-mi apartine.
Inchide ochii si scufunda-te in intuneric.
Pentru ca vocea ta e inca acolo, dar intr-o dimineata atat de trista, cineva iti spune "Buna dimineata!"
Sa fi atat de sigur, sau singur, incat propria ta persoana sa ti se para o minciuna nu doar pentru altii, ci si pentru tine, sa sti ca puteai mai bine, dar ai ales sa renunti, sa nu pui o intrebare pentru ca sti in adancul tau ca nu ai fi in stare sa accepti raspunsul, sau sa ii faci fata.
Noi doi impreuna separat.

Ware, yami, tote...

Nu cred ca am vrut vreodata sa fie asa, sau sa ma gandesc intotdeauna la lucrurile astea, la cate defecte am, sau la cat de mult mi-as dori sa fiu altfel.

Nu sunt "frumoasa", sau nu o percep asa.

Si tu nu sti ce vad in oglinda de fiecare data cand ma uit.

Sunt un fel de produs finit.

Cred...

Sunt cartile pe care le citesc, muzica pe care o ascult, filmele si serialele la care ma uit, visele pe care le am si conversatiile in care ma regasesc.

Sunt tot ceea ce iau din ele.

Sunt sunetul marii, o gura de aer proaspat, poate cea mai puternica lumina pe care o vezi cand deschizi ochii dimineata, cel mai intunecat colt.

Si uneori imi pare rau.

Imi pare rau ca asa am ajuns sa fiu, dar ma doare mai mult decat ai putea sa iti imaginezi, si mi-as dori sa nu mai fie asa, sa nu mai fiu asa.

Iarta-ma.

Am nevoie de ajutor, si de tine ca sa ma faci sa ma simt confortabil.

Trebuie sa experimentezi tentatia si senzatia mortii in viata, altfel nu ai fiintat complet.

Nu o sa fi niciodata complet.

La fel cum numai oamenii cu adevarat singuri stiu ce e aia disperare si incompatibilitate cu oricine si orice altceva.

Si te ador cel mai mult cand ma privesti de parca as fi cea mai minunatat fiinta, singura pentru tine, singura care ar mai putea vreodata sa fie, si cea alaturi de care te simti complet, sau implinit.

Si stiu ca te dezamagesc, ca acum cateva zile, si stiu ca dai vina pe tine, ca nu ai reusit sa ma ajuti..Dar, crede-ma, indiferent daca ar fi langa mine tot timpul, sau  nu ai fi deloc, daca eu o sa vreau sa imi fac rau, am sa gasesc un mod s-o fac.

Da, regret prima data cand am facut-o, pentru ca nu am stiut ca o sa devina ca o dependenta. ANu stiu sigur, dar sper sa nu fi ajuns in momentul ala in care o fac doar ca sa simt durere si ca sa vad sangele cum curge.

Sper sa nu ajung acolo prea curand.

Chiar daca s-ar intoarce timpul, si ceasul ar bate invers, greselile facute nu or sa se repare, si nici nu or sa dispara.

Simt ca acum lacrimile ar putea sa isi atinga rostul..

Poate ca nu as putea sa fac altceva...

Mai mult ca sigur nu as putea.

Nimic in afara de scris, desenat, fotografiat...

Sau poate ca as putea, dar asta imi place mie, si asa cred ca pot sa ma exprim cel mai bine.

La fel cum ma simt mult mai in siguranta atunci cand scriu. Pot sa ma prind inainte sa zic o prostie.

Si da, nu o fac la cel mai bun nivel, dar inca mai lucrez la asta..

Incerc sa ma imbunatatesc de cand am inteles ca asta imi place.

Un cer curat, soare puternic, impresia de mare....

Mereu am crezut ca marea vindeca problemele tinerilor. Nu stiu de ce.

Sau cum s-o explic.

Imi place sa cred ca ma deosebesc de ceilalti, cel putin marea majoritate, pentru ca pot sa iubesc fara frica, chiar daca e vorba de cea mai abstracta notiune, sau de ceva care oricum va  muri.

Totul va muri, pana la urma, mai devreme, sau mai tarziu.

Desi mi-ar placea sa-mi raspunda cineva la toate intrebarile adresate catre necunoscut, ma gandesc ca poate e mult mai bine asa, ca poate inca nu sunt gata sa aflu adevarul, ca nu o sa fiu niciodata, ca m-ar distruge daca as afla prea devreme.

"We are in hell under control of him."(Dir en grey- Amber)

Adun nimicuri, pun cap la cap golul.

Iar pe fundal se aude o melodie a minciunilor.

Poate ca nu  mi-e permis sa imi doresc ceva, poate ca nu mi-e permis sa duc o alta existenta...

Poare ca incerc degeaba sa imi sterg amintirile legate de anumite persoane, poate ca ele ar trebui sa fie acolo de fapt, indiferent cat de mult rau sau bine imi fac mie.

Topeste-te in ranile de pe mainile mele, si ingroapa-ti numele pe acolo.

Pe al meu fa-l bucati si arunca-l in mare...

"Demon, come this way,  

demon , to the sound of my clapping. 

                                                        When I catch the demon, we'll switch..."

Cu o dovada, in numele celor vi

Taie-mi dorintele si arunca-le in mare.

Oricum "totul-ul" meu s-a sfarsit.

Nu am nevoie de prea multe.

Am nevoie de cineva care sa imi puna flori la usa, sa ma astepte cu o cafea dimineata, notari dragute lasate la intamplare, inghetata la 3 dimineata, cand imi dau seama cat de singura sunt, si ca nimanui nu-i pasa de mine, am nevoie de sinceritate in fiecare zi, si un sarut sau un zambet la fiecare ora. Am nevoie ca cineva sa imi aduca aminte ca toti anii de durere or sa aiba un sens mai tarziu, si ca oamenii care au jurat ca nu or sa plece niciodata, sunt primii care or sa o faca.

Poate chiar merit o asa persoana.

Cu totii vrem sa ajungem la fericire si perfectiune, dar daca ele nu exista, si sunt doar niste absoluturi creeate tocmai pentru a ne impinge spre mai mult, mai bine?

"Depaseste-ti toate pacate si atunci o sa ajungi mai aproape de tu cel real."

Mi-ar placea sa pot trai o viata care sa merite sa fie scrisa, o viata in care cineva sa vina la mine si sa imi spuna "Uite, datorita tie nu am renuntat la visul meu" , o viata in care sa fac lucruri frumoase, chiar daca nimanui nu-i pasa de ele.

Poate ca finalul o sa vina mult, mult mai devreme, si nimeni nu o sa realizeze asta.

Intentiile mele sunt clare.

La fel de clare ca sensul vietii pe care il inteleg in momentele in care sangele nu se mai opreste din curs.

O floare goala, un efort in van.

E prea mult intuneric in iadul din inima mea, iar eu nu pot sa ma mai intorc, si toti par sa fi uitat deja.

Poate ca da, sinuciderea chiar e o dovada a vietii.

Sau poate e considerata pacat pentru ca e singurul lucru din viata pe care il poti controla, si il bati pe Dumnezeu la propriul sau joc.

Ceea ce a fost pierdut nu se va mai intoarce niciodata.

Nu mai caut un sens al vietii, mai profund, si poate mai aproape de adevar.

Cred ca daca am putea sa ne raspundem la intrebarile care ne macina de ani intregi, viata deja ar deveni plictisitoare, si poate chiar un vis efemer pe care am crede ca l-am avut candva, si nu ne mai putem trezi din el.

Sau poate ca e mai bine ca marile mistere ale vietii sa ramana nedeslusite.

Dorinte goale care tipa sunetul ploii !

Zei in plina bucurie care se amuza pe seama oamenilor, orbiti de puterea luminii !

Ce sunt acelea "zile bune"?

Macar mai exista?

Azi e doar o alta zi, o alta zi perfecta pentru a muri.

Dependenta.

Daca as putea sa devin, macar pentru putin timp, tu, as face interiorul mintii tale sa fie confuz.

Si poate ca as distruge unele lucruri de acolo.

Daca tu suferi din cauza gandurilor tale, si daca eu as putea sa fac asta de neinteles, daca as putea sa pun totul in cuvinte...

As ramane cu speranta ca poate nu ai face nimic, nu ai renunta.

Daca crezi ca nu poti sa crezi in tine, poti sa  mori.

Ador momentele de genul asta.

Le-as face in fiecare zi.

Uras ce vad cand ajung aici.

Cumva, chiar urasc.

Drumul pe care mi l-am am facut singura, si drumul pe care am mers pana acuma.

Ador momentele de genul asta.

Urasc momentele de genul asta.

Sunt fericita cand ma gandesc ce o sa vina.

Sunt trista cand ma gandesc ce o sa vina.

Momente ca astea sunt dureroase, dar imi plac.

Prezentul continua, si poate deja pot vorbi de o zi de ieri.

Daca ma impiedic de pietre si cad, o sa ajung sa urasc si sa distrug totul.

O idee ca asta e dureroasa, dar o iubesc.

Urasc totul.

Asadar, iubesc totul.

Sunt vie.

Ma bucur ca sunt vie.

Azi,

Ieri,

Maine..

Daca as distruge totul, si as fi singura ramasa pe lume, mi-ar fi frica.

Nici macar nu vreau sa ma gandesc la asta.

Dar imi plac ideile astea..

Asadar, le urasc.

Am vrut

Voiam să mă faci să mă simt frumoasă în noaptea aia. Atât. Dar nu am primit ce voiam. Poate că asta m-a deranjat cel mai tare, nu neapărat că nu mai mă băgai în seamă. Voiam să mă iubeşti aşa cum ai făcut-o până acum... Poate că acum mă chinui să-mi ţin capul sus, când mintea mea e plecată. Sau poate că doar mă ţin de promisiunea pe care am făcu-o acum prea mult timp unei persoane mult prea dragi : că o să las viaţa să aleagă, sau să mă aleagă, să mă trăiască aşa cum a făcut-o şi până acum, că nu o să mai cred în oameni.. "Cine te-a rănit, de nu mai crezi în oameni?"    Nu mai am timp să mai aştept să se schimbe ceva, poate că nu mai am timp să trăiesc, să o fac aşa cum voiam eu.     Aş da orice să fiu cu tine acum, să nu-mi mai beau cafeaua singură, să-mi ceri o ţigară, să îmi asculţi muzica, chiar dacă nu-ţi place, să fi tu, pur, gol de orice fel de secrete, gol de minciuni, gol de sentimente de repulsie, gol, pur, inocent, așa cum erai când am venit la tine, chiar daca nu ştiam cine eşti, chiae dacă nu ştiu nici acum, 3 ani şi ceva, de ce am venit la tine...  Cred că ceva din mine o să te iubească mereu, ceva o să îţi ducă sorul mereu...

Se coloreaza, si devine o silueta a viselor si iubirii.

Eu adun goliciune.

Pielea ta, atat de alba, si transparenta, pentru care dedic cuvintele astea in spirtitul luminii.

Din partea unui vis, catre un vis, pe un drum de sticla.

Din visul asta, care s-a trezit in lumea asta, in care si amintirile mor.

Am tinut momentul asta, cand era sa zboare.

Eu cant melodii de minciuni.

Exprimat cat de real s-a putut, cat un pictor realist.

" Am vrut doar sa stai cu mine."

Si s-a schimbat in zambet.

Acele dorinte imprastiate nu sunt nimic altceva decat o reflectare a slabiciunii.

Eu stau si ma intreb... "Oare ce mai cant acum, cand nu mai am nici macar dreptul sa mai visez la ceva?"

E intuneric, un intuneric cumplit, la ora mortii.

"Haide, demonule, vino si prinde-ma! Nu ma auzi acum cand aplaud?"

E bine de stiut ce e dragostea, sa mergi alaturi de cineva, piele langa piele, ca aproape nu vezi ce e in jur.

Totul e atat de egoist, pana in maduva, si un moment de fericire devine la fel de scurt ca viata unei flori.

Doar, uita-te in continuare in ochii mei, si continua sa ma dezamagesti.... pentru ca tu nu esti decat....

Nu conteaza.

Poate ca eu inca mai caut pe cineva ai carui demoni sa se joace cu demonii mei, si sa se inteleaga.

Sau poate ca noi toti suntem doar niste suflete pierdute, care spera la o zi de maine...

Mereu o sa fie un motiv pentru care ai intalnit anumite persoane.

Poate ca te-au schimbat.

In bine, sau in rau.

Sau poate ca ei au avut nevoie sa le schimbi tu viata.

Eu beau ca sa imi amintesc.

Fumez ca sa pot uita.

Doar cei care incearca sa reziste tentatiei stiu cat de periculoasa poate sa fie.

Trezeste-i

Foloseste-ma, pana cand inima ta e satisfacuta.

Dar zambeste-mi ca de fiecare data.

Gemeni si sapte culori de curcubeu.

Si ce daca e soarta? 

Distruge-o.

Si eu o sa traiesc murind.

Pentru ca nu ai cum sa intelegi moartea, decat daca mori.

Ce culoare are corpul care se rasfata si se ascunde in spatele unui zambet?

Chiar si sangele care curge are nevoie de un motiv, nu?

Poate ca oamenii care se ranesc prin asta, or sa se vindece.

Sau poate ca nu intelegi nimic, daca doar te inseli singur.

In fata ochilor, ai un motiv ca sa traiesti?

Motivul meu e sa nu scriu despre fericire.

E ceva deja folosit, banal, insignifiant.

E cu totul altceva sa scri despre durere, tristete si orice alt derivat de la ele.

Lasa-i sa doarma...

Doi pasi..

Cred ca ceva din mine a renuntat sa mai caute un motiv, sau sa isi gaseasca un  sens.

De ceva timp simt ca inima mea nu mai vrea sa bata, si ca totusi un colt din ea spune ca inca vrea sa mai traiasca.

Vrea sa uit, dar pe cine, sau ce?

Taie-mi dorintele in bucati.

"Mama, mai naste-ma o data!"

Sangele asta care curge acum e dovada clara a unei existente esuate.

Da, poate ca viata ma traieste pe mine, nu eu pe ea.

Dar totusi, noi trecem prin timp, sau timpul prin noi?

Mai mult decat o constiinta vinovata..

Maine o sa ma abandonez singura.

Mai trista decat lacrimile de comedie, uitata aici, folosita.

Parada unui cadavru.

Aici e dragoste.

Tristetea si fericirea sunt prea aproape una de alta.

Un visator al carui corp se distruge.

Imi pare rau ca nu am cum sa imi inec demonii, dar ai mei stiu sa inoate.

Si pana la urma, cum iti omori demonii, sau orice te-ar distruge, daca nu te distrugi pe tine mai intai?

Rasaritul e atat de crud, incat doare.

Incui sunetul ploii undeva departe.

O minte.

Propria mea minte.

Care ma omoara incet-incet.

Inca astept acea zi cand o sa fim renascuti cu totii si o sa fim altceva decat viermii fara niciun fel de constiinta care suntem acum.

Cand o sa fim perfect de imperfecti, frumosi si adevarati prin asta.

Cand totul o sa fie o emotie, senzatie, culoare, durere, fericire, nu conteaza.

doar punct, fara virgula

Da.. eu iubesc, pentru ca ranesc.

Afara e ciripit de primavara, dar in sufletul meu e toamna.

De viata m-am imbatat ca de alcool.

Eu sorb inca o tigara care sa ma faca sa cred ca lumea asta mare e a mea.

De ochii altora mi-e dor...

Ce ne uneste ne si desparte.

Eu sunt noaptea, tu esti ziua.

Ne desparte o luna ca o mare.

Mai naste-ma, mama, inca o data, ca poate de data asta iese mai bine!

Orasul asta imi canta durerile.

Nu mai dorm, sa nu trezesc nebuna.

Sa ma sufoc in ape adunci, sa adun in pieptul meu tot...

Arunca-mi cuvinte in minte, ca sa le fac lanturi.

Viata asta mi-a parut mereu straina..

Am sters "TU" din tot ce-am scris vreodata, si am aruncat tot intr-o apa, undeva.

N-am sa te chem. Nu ma chema.

Te las sa pleci ca un ecou.

Sterg "noi" din tot ce am scris, deja mult prea strain de mine.

Canta-mi povestea, sau scrie-mi durerea.

Cand ai sa ma chemi, o sa fie ceasul stricat.

Du-ma aiurea pe oriunde, si spune-mi ca nu-ti cer prea mult.

"Esti fericita?"

"Nu ma intreba asta.."

"Vrei sa fi fericita?"

"Am zis sa nu ma intrebi asta."

 

Da, m-am schimbat.

Dar stiu si acum  de ce m-am indragostit acum cativa ani.

De o inima care mi-a acceptat problemele si trecutul si pe mine, de simplitatea ochilor, de un zambet ranit, de un suflet confuz, care nu stia pe cine iubeste.

Sa port o masca in fata ta, ca sa ma iubesti?

Nu fac asta.

Iubeste-ma pentru ce si cum sunt.

Inima mea s-a instrainat de corpul meu.

O sa infloresc ca o floare otravitoare.

O sa fiu ok... si intr-o zi, poate o sa fiu chiar bine.

Daca as spune ca nu sunt ca restul?

Daca as spune ca nu sunt doar o marioneta?

Daca as spune ca nu o sa renunt niciodata?

Oare m-ai crede?

Oare ai vedea in mine o posibila Sarah?

Poate ca sunt doar un alt suflet de vanzare, sau poate ca incerc sa fiu prea pura.

Sunt vocea din capul tau, pe care refuzi sa o auzi.

Sunt ce a ramas, sunt bine, sunt inamicul.

Eu sunt Alfa si Omega.

Inceputul si Sfarsitul.

Asta e un oras de "Adio" si doar atat...