- Iata-ne, din nou aici, din nou singure, prietena mea.
- Nu stiu daca ma bucur ca te vad, dar ma simt bine sa stiu ca inca mai esti aici.
- ....
- Noi nu suntem de fapt prietene.
- Stiu asta.
- Banuiesc ca ar fi fost inca singuratic daca mai stateam in locul tau.
- Adica?
- Adica, am fost si eu unde esti tu acum. Si stiu ca o camera plina e atat de goala, ca peretii devin din ce in ce mai gri in momentele alea, ca sufletul iti cedeaza, simti cum ti se opreste inima, si ca toate gandurile care mai exista sunt insignifiante. Tot ce faci pare atat de lipsit de sens, si tu ramai fara pic de speranta, si nu te mai poti gandi la nimic. Nu mai cauta raspunsuri, totul e in mintea ta. Tu deja ai murit.
- Adevarul este ca intotdeauna mi s-a parut extrem de atragatoare perspectiva unei morti subite. Stii, genul ala de moarte in care iti pierzi chiar si personalitatea. Stiu cum e sa fi lasat in spate de cei de care depinzi, stiu cum e sa nu te mai poti gandi la nimic...
- Eu stiu ca timpul nu o sa imi fie niciodata aliat, si ca poate ei nu au vrut niciodata sa ma raneasca, doar ca eu am devenit mult prea sensibila. Banuiesc ca nu e nicio persoana pe care sa dau vina. Si stiu ca o sa incep sa adun in fiecare zi bucatile pe care le-am pierdut, doar ca sa incep sa imi caut viata. Vreau sa fac din viata mea un mod de a conecta tot ceea ce a ramas deconectat, sa gasesc o "credinta" care sa ma ajute. Nu vreau sa ajung sa impart sentimente pentru cei care nu au de ce sa le primeasca, sau sa le cunoasca. Da, poate ca sunt o singuratica spanzurata de mandria mea si de nevoia mea de oameni. Vreau sa imi traiesc viata fara sa imi fie frica de contradictii, pentru ca atunci o sa incep sa ma vindec.
- Ai vazut marea, ai vazut pamantul. Ai mai vazut si lumina care iti incheie intunericul. Traiesti.
- Da, inca mai traiesc. Si pentru ca este asa, nu pot sa spun decat ca eu chiar imi doream sa traiesc. Nu pot sa mai permit nimanui sa traiesca prin mine, pentru ei. Si nici pe tine nu am sa te las sa faci asta, pentru ca tu nu crezi in mine, tu nu ai nici macar incredere in mine ca as fi in stare de ceva.
- Asta pentru ca esti mult prea sensibila pentru lumea asta, si stiu ca esti constienta de asta. Dar, chiar asa este.
- Eu sunt produsul fricii, urii si dragostei. Sunt "copilul" lor. Si am sa mor in tragedie, am sa lupt pentru ce cred. Nu mi-e rusine, si nu fac pe victima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu