Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

miercuri, 6 noiembrie 2013

Culori


Nu cred ca am sa pot sa inteleg sensul vietii vreodata.
Sau, poate ca inca mai incerc sa i-l dau eu.
Totul se amesteca in rosu si gri, culorile toate s-au imprastiat...
Ganduri cum ca ai putea sa traiesti cautand picaturi de albastru.
Chiar nu mai tin minte cand am inceput sa ma tem.
Acoperita de rani. Nimanui nu o sa ii pese. Nimeni nu o sa observe.
Cand obosesc sa ma gandesc la viata, ma uit la pamant, asa cum e el acum.
Am obosit sa ma tot plimb, si poate ca asa am capatat forma, chiar si cu trecutul meu.
Ar fi mai usor daca as avea o singura forma, dar acum am mult mai multe.
Acum vreau sa am mai multe.
Cuvintele mele, care nu au fost auzite de nimeni, si-au pierdut rezonanta in pereti.
Intr-o zi eram cu cineva, in alta zi cu altcineva, uneori cu doua persoane, sau cu trei, si din nou singura.
Si sa pot sa imi amintesc asemenea lucruri ma face sa ma simt bine, si poate ca ma bucur ca pot sa simt asemenea lucruri.

"Oricat de dureros e, oricat de singuratic ar fi, continua sa traiesti ca tine insuti."
Si daca stau sa ma uit la ecranul laptopului, ma gandesc sa incep sa scriu.
Vreau sa imi reconsider prezentul, indiferent cat de important, sau nu, e el.
Cred ca acum exprim acel eu.
Sa traiesti e minunat.
Sa traiesti e suparator.
Dar, pentru ca inca mai traiesc, ma bucur. 
Din momentul in care traiesc, banuiesc ca vreau sa raman in viata.
Sufletul meu nu renunta. El refuza sa piarda. Intr-o contradictie totala cu mine.

Am scris "moarte" de atatea ori, dar nu cred ca am atins decat un sens efemer al cuvantului.
Nu, nu mai pot sa mor. Am murit de zeci de ori. O singura data am cunoscut moartea reala, fizica, si abea astept sa se intample iar.
Poate ca eu chiar sunt o figura intr-un univers paralel, si in lumea asta nu sunt nimic altceva decat o iluzie si atat. Si poate ca din motivul asta nu pot sa inteleg oglinzile. Poate ca ceva-ul ala care ma tine si nu ma lasa sa inteleg, o face tocmai pentru ca daca as putea sa le inteleg nu as putea sa mai traiesc dupa, poate ca inca nu sunt pregatita pentru asta, poate ca nu voi fi vreodata capabila de lucrul asta.
Chiar daca incerc sa inteleg gandurile cuiva, sunt constienta cat de inutil e lucrul asta. Nu pot sa imi inteleg propriile mele ganduri, cum cred ca as putea pe ale altuia sa le gasesc un sens?
Indiferent cat de apropiata mi-ar fi o persoana, nu cred ca am sa pot vreodata sa imi permit sa judec persoana respectiva. Cum nici altii nu vreau sa isi permita sa ma judece pe mine. Nu stiu ei nimic, la fel cum nici eu nu stiu nimic.
Dar o s-o fac, si o s-o facem...


O sa ma intorc, probabil, la propria mea viata.
Oamenii sunt dezgustatori.
Si cuvantul "dezgustator" e unul care suna mult prea familiar pentru mine.
Cum privesti moartea si viata?
Iti place.
Nu iti place.
Iubesti.
Urasti.

Oameni, gandirea, visele, viata, moartea, toatea astea sunt lucruri interesante.
Doar ca trebuie sa iti aduci aminte sa nu te atasezi de nimic, mai ales de oameni. Pentru ca toti monstrii sunt oameni, toti au fete prietenoase, toti umbla pe langa tine, sau tu umbli printre ei.
Timpul trece prin noi, sau noi trecem prin timp?
Noi ne traim viata, sau viata ne traieste pe noi?
Imi stiu raspunsurile la intrebarile astea doua.
Macar atat.
Sa te minti singur, sa dai vina pe altii,  sa incerci sa te salvezi pe tine si atat...
Cred ca asta e tot.
Un singur lucru avem cu totii in comun, si anume ca tuturor ne place sa cautam defectele in altcineva, si sa ne folosim de lucrul asta in asa fel incat sa ranim persoana respectiva.
Ajuta-ma sa cred ca nu sunt eu cea reala asa.


Trimiteți un comentariu