Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

miercuri, 20 noiembrie 2013

Dialog la miezul noptii




- Stii ca ai pacalit pe toata lumea nu?
- Cu ce?
- Cu ce esti. Pana si pe mine era sa ma pacalesti. Nu stiu cum ai reusit.
- Adica?
- Adica, am incercat atata timp sa te gasesc, iar tu reuseai sa ma convingi ca ceea ce gasisem erai tu. Dar acum m-am convins ca nu era asa. Niciodata nu a fost, si niciodata nu o sa fie.
- Tu nu esti reala, nu-i asa?
- Chiar crezi ca mai conteaza asta?
- Corect... Dar nu inteleg, de ce ai vrut sa ma gasesti, sau de ce ai inceput sa ma cauti?
- Pentru ca esti perfecta din natura, dar ai reusit sa ignori total lucrul asta, si sa uiti ce inseamna fericirea, indiferent cat de bucuroasa pari. Ai incercat atat de mult timp sa pari perfecta in toata imperfectiunea ta, incat ai ajuns sa vezi tot ca fiind defect la tine.
- Si la ce concluzie ai ajuns?
- Ca nu te cunosc.Ca nu cred ca te-am cunoscut vreodata.
-....
- Dar mereu mi-ai placut. Ai avut ceva, habar nu am ce, poate si totala ta lipsa de vointa, faptul ca acum esti la propriu ingenunchiata, indiferent cat ai zis ca nu o sa se intample asta, lipsa de tarie de care dai dovada, sau lipsa de incredere in orice, dar mai ales in tine, poate toate astea m-au facut sa vreau sa te cunosc, sa vad de ce lucrurile stau asa, de ce nu altfel. Tu nu traiesti o singura viata, tu acum traiesti mai multe vieti. Tu nu esti la singular, tu esti singulara. Tu nu esti ce vrei sa fi, dar esti cum vrei sa fi. Si admir asta la tine, chiar daca nu esti cea mai optimista, pozitivista, sau hotarata persoana pe care o stiu. Admir la tine faptul ca te-ai saturat sa fi ce vor altii, sa mergi in locul altora, sa fi un fel de non-tu.
- Astea toate sunt defecte, stii nu? Mi-e frica sa pierd controlul, asa ca ma tin prea puternic de ceva. Si fiecare pas pe care il fac, e ca o greseala. Si parca nu mai imi permit sa pierd nici macar o secunda. Pentru ca am obosit, si am devenit constienta de faptul ca vreau sa fiu mai putin decat tine, si mai mult ca mine.
- Stii ca noi doua suntem la fel nu?
- Nu, nu suntem la fel. Suntem aceeasi persoana, doar ca in alta constiinta. La mine primeaza anumite lucruri care la tine nu au pic de valoare. Amintirile tale se consuma pe sine, ale mele ma consuma pe mine. Eu nu vreau sa fiu cea pe care o aleg mereu, pentru ca eu sunt cea confuza, dar tu nu reusesti sa-mi spui ceea ce vrei.
- Esti mai mult decat vorbe, iar eu sunt mai mult decat par. Ce alegi?
- Sa fiu mai mult decat vorbe. Pentru ca eu sunt mai mult decat am fost vreodata, si nu mai am nicio alta optiune. Poate ca nu stiu pentru ce lupt, sau pentru ce am luptat pana acum, daca o sa fiu vreodata bine, dar imi ies din limite. Eu sunt cea care cade, tu o sa fi cea care ma ridica.
- De unde sti ca o sa te ridic?
- Pentru ca daca nu ma ridici, o sa cazi cu mine, si la un moment dat o sa dispari si tu cu mine. 
- Stim amandoua atat de multe una despre alta, si totusi atat de putine. Indiferent ce va fi intre noi, sau ce este, stim la fel de putin.
- Eu stiu ca atunci cand asta a inceput nu aveam nimic de pierdut, si singurele lucruri care mi-au mai ramas sunt cuvinte. Vreau sa simt si sa pot sa ating si sa vindec tot ceea ce am crezut ca e real. Vreau toata durerea pe care am simtit-o, ca si cum as fi aproape de ceva real. De locul ala in care apartin.
- Eu nu vreau ce stiu ca nu e real. Eu vreau oameni.... Dar cred ca discutia asta o sa continue in alata seara...

Trimiteți un comentariu