Pentru întuneric

Am tras perdelele.

Nu va mai lua mult până când vom deveni cu toţii doar nişte umbre şi ne vom cufunda în întuneric.

Mă întreb ce voi lăsa?

Bucurie, tristeţe, supărare, dragoste, ură.

Aici e vocea asta care pare să se scurgă în timp.

Scenariul îşi pierde din lumină, dar atunci când o vezi te simţi de parcă te-ai trezit din cel mai frumos vis pe care l-ai avut vreodată.

Dar până o să dispară, lasă-ne să fim unul, şi să ne bată inimile în sincron.

Înainte de sfarşit...

Nu e nicio zi de mâine cert...

Fie ca florile să se usuce în graţie.

Ăsta e momentul în care aceeaşi voce pare să se înece în propriile sunete.

Timpul nu se mai mişcă, iar apoi dispare.

Să nu te schimbi niciodată, să rămâi la fel de pur, şi să şti ce contează cu adevărat pentru tine, să nu laşi pe nimeni să te schimbe, şi să poţi să lupţi pentru tot ceea ce contează cu adevărat.

Numai şi numai pentru tine.

E o parte bună şi in egoism, atâta timp cât nu e dus la extrem.

La fel şi cu altruismul.

Să nu-ţi laşi povestea să se termine. Nici atunci când nu mai crezi că ar avea vreun motiv să continue.

Să o laşi să îşi urmeze cursul, sau să i-l dai tu. 

Pentru că nimeni nu poate lua decizii în locul tău, la fel cum nimeni nu poate să suporte consecinţele faptelor tale.

Să simţi cum îţi curge muzică prin vene, cum totul are o culoare pentru că aşa vrei tu, nu pentru că aşa s-a impus, că poţi tu să dai culorile pe care le vrei tuturor lucrurilor, indiferent cât de nebunesc pare.

Cam cât poţi să ţi un vis în viaţă?

Mi-aş dori să îmi pot înţelege propria mea transparenţă, şi să pot să o înţeleg şi pe a altora.

Dacă aş putea să mor îngropată în ceva ce s-ar vrea a fi dragoste absolută, nu mi-aş putea imagina o moarte mai placută.

Un vis e un vis efemer întru-un vis.

Ce o să mă fac în momentul în care o să mă plictisesc de mine?
O să ajung medioacră la fel ca restul lumii?
O să mai pot atunci să zâmbesc nepăsător către o zi de mâine care, poate, nici nu o să vină?
La un moment dat, am avut impresia că nu mi-a venit degeaba în minte cuvântul "moarte" atunci când am avut cea mai puternică senzaţie de moarte.
Nu ştiu dacă am şi avut dreptate, dar cert e că ştiu prea bine cât de intensă a fost.
Şi cât de reală.
Locul unde am ajuns e ceva ce am numit libertate.
Deşi mă simt mai limitată şi mai constrânsă ca niciodată până acum.
Dar parcă îmi place să ştiu că am atât de multe lucruri de aflat şi de făcut, că poate nu o să îmi ajungă o viaţă întreagă pentru tot ce vreau, că încă mai pot să spun că nu m-am pierdut total, că ceva din mine a păstrat acel ceva pe care îl are un copil când crede într-o lume perfectă şi când e total convins că lumea aia există.


Acum ceva timp mi-am propus să îmi fac inventar în amintiri, să  arunc toată bucuria din trecut, să mă concentrez pe cea din viitor şi din prezent, să mai omor trecutul.
Dar, mai presus de toate, să nu uit de mine.
Poate că atunci când o să reuşesc o să fiu mult mai diferită.
Sau poate că nu....
Voi vedea...