Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

joi, 20 iunie 2013

Doi pasi..

Cred ca ceva din mine a renuntat sa mai caute un motiv, sau sa isi gaseasca un  sens.
De ceva timp simt ca inima mea nu mai vrea sa bata, si ca totusi un colt din ea spune ca inca vrea sa mai traiasca.
Vrea sa uit, dar pe cine, sau ce?
Taie-mi dorintele in bucati.
"Mama, mai naste-ma o data!"
Sangele asta care curge acum e dovada clara a unei existente esuate.
Da, poate ca viata ma traieste pe mine, nu eu pe ea.
Dar totusi, noi trecem prin timp, sau timpul prin noi?
Mai mult decat o constiinta vinovata..
Maine o sa ma abandonez singura.
Mai trista decat lacrimile de comedie, uitata aici, folosita.
Parada unui cadavru.
Aici e dragoste.
Tristetea si fericirea sunt prea aproape una de alta.
Un visator al carui corp se distruge.
Imi pare rau ca nu am cum sa imi inec demonii, dar ai mei stiu sa inoate.
Si pana la urma, cum iti omori demonii, sau orice te-ar distruge, daca nu te distrugi pe tine mai intai?
Rasaritul e atat de crud, incat doare.
Incui sunetul ploii undeva departe.
O minte.
Propria mea minte.
Care ma omoara incet-incet.
Inca astept acea zi cand o sa fim renascuti cu totii si o sa fim altceva decat viermii fara niciun fel de constiinta care suntem acum.
Cand o sa fim perfect de imperfecti, frumosi si adevarati prin asta.
Cand totul o sa fie o emotie, senzatie, culoare, durere, fericire, nu conteaza.


Trimiteți un comentariu