Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

vineri, 11 octombrie 2013

Welcome to my life

Ai avea tupeul sa recunosti ceva ce ai gresit?
Sa iti asumi intreaga raspundere si sa suporti toate consecintele?
Sau preferi sa iti faci o autoanaliza in momentele de maxim optimism?
Atunci cand nu o sa iti gasesti defectele indiferent cat de mult ai vrea, sau ai cauta?
Consider ca un om nu se poate analiza pe sine insusi, mai intai de toate, si cu atat mai mult lumea inconjuratoare, decat in momentele de tristete.
Pentru ca nu imi pot imagina, sau mai bine zis, nu pot accepta ideea ca un om se poate gandi total sincer si fara retineri la propria persoana atunci cand simte cum ii curge fericirea prin vene. 
Pur si simplu nu pot.
In schimb, momentel de tristete, sau, de ce nu, durere, mi se par mult mai "prielnice" pentru o astfel de analiza.
Cand esti trist, nu numai propria persoana trece prin aceasta stare, ci si natura inconjuratoare, totul in jurul tau capata mult mai mult inteles ca pana atunci.
Sa stai sa te gandesti ca vei ajunge sa traiesti fara toate acele persoane care au insemnat totul pentru tine, ca toata frumusetea va disparea la un moment dat, ca poti sa stai, poti sa stai departe pentru totdeauna, ca ai atat de multe de spus, dar persoana care trebuie sa auda e atat de departe...
Habar n-am cati dintre voi, cei care imi cititi blogul, cunoasteti senzatia de totala inutilitate, dar nu numai ca si cum voi ati fi inutili, ci ca si cum totul ar fi inutil, de la cea mai mica existenta, la propria existenta.
Ca si cum astepti ceva ce sti foarte bine ca nu va veni, nu se va intampla, niciodata.

Asta e tot ce mai am, si nu cred ca voi ajunge vreodata sa regret ceva din lucrurile noi.
Dar cred ca voi regreta cel mai mult prima taietura, sau prima data cand am avut genul ala de gand pe care sper ca nu il vei avea niciodata.
Te-ai simtit ca si cum nu ai apartine in niciun loc, si tocmai de aia te incui in camera, cu muzica data la maxim, sau in liniste totala?
Ca si cum nimeni nu e acolo sa te salveze in momentele in care simti ca esti atat de aproape de a avea o cadere nervoasa...
Cati te-au mintit direct, cati ti-au zis doar ce voiai sa auzi, cati te-au abandonat, cat de des ai avut senzatia ca tot timpul ai fost aruncat dintr-o parte in alta si atat, cat de des ai zis ca nu esti destul de bun pentru ce conteaza pentru tine?
Sa te trezesti dimineata si primul tau gand sa fie "Cand si cum a inceput totul sa mearga prost?"
Ceva ce ar fi putut sa fie "dragoste" trebuia sa fie singurul lucru care exista...
Ce esti tu in fata ta?
Ce conteaza de fapt?
Imi aprind o tigara stiind ca nu ajung in acel loc numit "acasa" nici in seara asta. Si nici maine, si nici in orice alta zi. Exact ca si pana acuma.
De fapt, nici macar nu stiu unde e "acasa"...
In bratele cuiva, unde simt eu fericirea aia efemera, undeva unde ma simt total nihilista, undeva unde sa nu mai am senzatia de inutilitate, undeva unde e doar muzica, sau unde sunt prea multe carti, peste tot, nicaieri, la capatul lumii....? Poate nu voi afla niciodata, sau poate am ajuns deja acolo, dar nu realizez asta.
Ma ai unde ai vrut.
Lasa-ma sa plec.
Lasa-ma sa fiu.
Lasa-ma sa am o existenta care sa nu mi se mai para atat de falsa.
Ma asteptam la altceva, dar de data asta m-am inselat.
O voce micuta din capul meu imi spune "Acum ne distram?"
Sa astepti ceva ce sti ca nu o sa vina oricum, sa te intrebi daca viata e nedreapta, sa te bagi in datorii si sa pierzi tot ce ai pierdut, sa sti ca ai crezut degeaba in oameni, ca orizontul din fata ochilor se tot ingusteaza, sa nu mai simti placere pentru ca nu mai intelegi ce ti-ar mai putea oferi, sa incepi sa regreti ca e doar o alta zi de luni, sa asculti de alti si sa nu te mai ti de promisiuni, sa te uiti la tine si sa nu te recunosti.
Am crezut in vise, sperante, promisiuni, oameni, vorbe ...
O decaderde totala, si niciun regret pentru asta.
Sa fim la fel, dar diferiti, adapostiti, dar afara, tineri, dar speriati, fericiti, dar tristi.
Sa ma nasc din nou doar ca sa vad daca pot schimba ceva?
De ce as face asta? Poate ca asa o sa se intample si a doua oara, poate ca nu s-ar putea altfel, ca nu as merita sa fie altfel.
Fara sfarsit.
Fara inceput.
Fara voce.
Fara chip.
Fara identitate.
Fara existenta.
Si am trait atat de intens senzatia de a ajunge "acasa" incat nu am observat cat de departe eram defapt.
Oarecum, cred ca pot sa zic ca sunt "dependeta" de o soarta care nu-mi apartine.
Inchide ochii si scufunda-te in intuneric.
Pentru ca vocea ta e inca acolo, dar intr-o dimineata atat de trista, cineva iti spune "Buna dimineata!"
Sa fi atat de sigur, sau singur, incat propria ta persoana sa ti se para o minciuna nu doar pentru altii, ci si pentru tine, sa sti ca puteai mai bine, dar ai ales sa renunti, sa nu pui o intrebare pentru ca sti in adancul tau ca nu ai fi in stare sa accepti raspunsul, sau sa ii faci fata.
Noi doi impreuna separat.


Trimiteți un comentariu