Am investit prea mult timp în toate astea, ca să le las acum să dispară. De fapt, nici nu cred că ar dispărea, ci doar s-ar face nevăzute pentru puţin timp. Sau mai mult. Nu ştiu.
Acorduri de pian şi vioară? Nu, nu prea cred. Mi-ai urat să găsesc pe cineva care să mi le ofere, dar nu vreau asta. Vreau cu totul şi cu totul altceva.

"Vrei ochelarii mei?" şuierat un fel de dorinţă care nu ştiu ce era de fapt.
"Nu, mi-e bine."

Dragă, nu te îndrăgosti de mine. Ăsta ar fi singurul sfat pe care oricine ţi l-ar da, dacă ai întreba. Nu, nu am să mă complic să-ţi explic de ce, de cum, de unde până unde. E o poveste mult prea lungă pentru cât de inutilă e de fapt.

"Ţi-ai asuma un risc destul de mare, dacă ai ştii că ar putea ieşi ceva mişto din chestia aia?"
"Depinde.."
A, da! Acel magic "depinde" care ruină orice fel de vis pe care aş putea să-l am, sau speranţă care a mai rămas. Ador momenetele alea când mă uit la tine, şi tu eşti jumătate sau trei sferturi adormit. Pentru că eşti foarte calm. Cam la fel cum e vremea înainte de furtună. Nu, nu a venit nicio furtună până acum. Ştiu, la un moment dat o să vină, dar pot să mă bucur până atunci. Şi tu nu ai nici măcar un cuvânt de spus aici.

Pentru că femeile strică bărbaţii. Cocoloşindu-i, oferindu-le totul pe tavă, spunând "nu, nu e vina lui, e vina mea", "lasă că aşa e el", "ştiu că mă iubeşte chiar dacă a făcut X chestie".... Sugi pula, eşti o retardă dacă crezi căcaturile pe care tu singură ţi le spui, ca să îi iei apărarea! Şi ştii de ce? Nu ştii, evident. Pentru că ăla nu mai e bărbat, la fel cum aia nu mai e iubire. A, ok, îţi convine să stai 3-4 ore să bei un suc, în timp ce el stă să bea 14 beri pe banii tăi? Îţi meriţi soarta. Retarda pulii mele....

Mă simt foarte hateriţă de ceva zile încoa' şi nu ştiu de ce. Sau, nu vreau să realizez de ce.
Pula mea, nu-mi convine, nu ar trebui să mă mai intereseze. Aşa ar fi normal, nu? E fix ca pula, că nu merge aşa.
Mi-am pierdut metaforelele, comparaţiile, hiperbolele şi orice altceva. Mi-am pierdut o muză? Care? De ce? De unde până unde am muze?
Muze mute poate, dar nici măcar una care să-mi inspire altceva?
Mă simt cam la fel de hateriţă cum e toată lumea pe Facebook zilele astea, pentru că, aparent, sunt foarte deranjaţi de faptul că în state e legală căsătoria între persoane de acelaşi sex. Vă doresc să aveţi copii gay, şi să trebuiască să treacă prin aceeaşi ură pe care voi o afişaţi pentru că sunteţi o naţie de încuiaţi la minte, şi de ipocriţi.


Futu-vă religia....

25

Uneori mă bucur că mi-am găsit dependenţe, pentru că ştiu că indiferent ce s-ar întâmpla, ele or să fie acolo, chiar dacă eu o să mă uit la tine în continuare cum dansezi cu cuvinte mari pe care nu le înţelegi.
"Obişnuiam să cred că nu trebuie să cred în plasa aia care te prinde când cazi."
"Nu-mi făceam planuri. Mai ales pentru atât de mult timp."
"Sunt sigur că tu mă urăşti pentru cât ţi-am stat pe cap."
"Sunt sigură că prietenii tăi mă urăsc."
"De ce zici asta?"
"Asta mi se pare o variantă destul de bună şi adevărată."
"Să te urască pentru că datorită ţie m-am ambiţionat să fac ceva, mi-am găsit job, vreau să plec din Ploieşti, şi aşa mai departe?"
"Chiar şi tu mi-ai spus că am intrat în creierul tău şi am început să reamenajez, deşi ştim amândoi că nu voiam să fac asta."
"Îţi dai seama ce ai putea să faci dacă ai vrea?" s-a strecurat un fel de "te rog, nu face mai multe", sau cel puţin aşa mi se părea mie.


Stăteai întins, pe jumătate adormit, pe jumătate nervos. Nu, nu ştiu de ce erai nervos. Voiam să beau ceva, dar  nu ştiam ce. Şi parcă nu aveam chef de bere. Mă uitam la tine şi începeam să-mi dau seama de ce nu a mers nimic până acum. Şi-mi place că eşti mai matur decât mine, pentru simplul fapt că mă "pui la respect", şi anulezi antitezele din mine. Pentru că sunetul e lichid atunci când sunt cu tine, şi pentru că mă asculţi, chiar dacă debitez ca o retardă, sau spun ceva interesant. De obicei, o să îţi povestesc acelaşi lucru de vreo cinci sau şase ori, ca să fiu sigură că ai înţeles.
"Nu vreau să fac asta."
"Ce nu vrei să faci?"
"Nu ştiu...." un pic de dezamaăgire s-a scurs din mine.
"Iartă-mă şi ia-mă în braţe."
"Cum poate să încapă atâta iubire într-o chestie aşa de mică?"
"Esenţele tari vin în sticluţe mici."


Nu mai aveam spaţiu destul, dar nici prea mult. Şi buzele tale nu erau de acord cu ochii, şi nu ştiam unde e noaptea pe care o cunoşteam eu. Te strecurai printre mâinile şi picioarele mele, şi soarele s-a ascuns de noi.
"Unde mergem?"
"Oriunde. Vreau doar să te privesc."

Eşti unul din puţinii oameni care au dispărut, şi s-au întors la un moment dat. Şi nici nu ai idee cât de bine îmi pare, indiferent cât de miserupistă sau nenorocită par. Şi când îţi spun că-mi pare rău, chiar îmi pare rău. Când îţi spun să mă muşti, vorbesc serios. La fel şi atunci când vorbesc cu tine, cam despre indiferent ce. Dar tu nu crezi.
Pentru că aştept de 20 şi ceva de ani să ajung în punctul în care să mă iubesc, sau să mă plac măcar. Şi acum, o dată cu venirea ta în viaţa mea, am ajuns în punctul ăla. Şi nu mai am de gând să stau să încerc să fac lumea să mă placă. Nu m-a interesat până acum, nu mă interesează nici acum.
"Eşti frumoasă când eşti nervoasă."
"Dar nu-s nervoasă..."
"Atunci, ce ai?"
"Mă gândeam"
"Spune-mi şi mie, nu te mai gândi singură."
Îmi turnai vise în pahar, care era de fapt o cană termică al cărei capac s-a pierdut.

22

"Am încercat să nu mă mai gândesc la tine."
"Şi cum merge?"
"Păi, am băut o sticlă de vodkă doar ca să-ţi uit numele. Măcar o secundă."
"Şi, a mers?"
"Eşti retard?! Îţi scriu şi vorbesc în acelaşi timp."
"Cu cine dracu ai băut?"
"Cu A."
"Aham..."
"Nu mă lua cu aham...! Zi ce ai de zis!"
"Ţi-am mai zis o dată, şi te-a durut fix în cur! De ce pula mea să mă mai chinui, când oricum eşti retardă şi îţi bagi pula în tot ce zic?"
"Pentru că ştii că nu îmi bag pula. Mi-ai zis să am grijă dacă ies să beau cu el, să am grijă ce fac. Ce pula mea crezi că am făcut?!"
"Păi, să vedem: eşti o tipă care arată bine şi care iese să bea vodkă cu un tip. Oare ce poate să se întâmple?"
"Nu fii retard. Ştii că nu s-a întâmplat nimic. Ţi-am promis că nu o să se întâmple nimic."
"Şi eu de ce ar trebui să te cred?"
"Pentru că şi eu te cred când îmi spui că nu o să mă înşeli, şi pentru că am încrederea aia oarbă în tine. De aia! Termină şi nu mai fii atât de retard, ştii bine cât am aşteptat şansa asta, şi că nu vreau să se ducă dracu' tot, pentru că unul din noi, eu, e handicapat!"
"E prima oară când te văd nervoasă. Şi eşti frumoasă...."


Mă priveai în linişte şi culori, în timp ce mă bălăngăneam prin cameră, căutând ceva, cel mai probabil alt fel de alcool, dar nu ştiu sigur. După vreo 10 minute în care am căutat fără ţintă te-am întrebat unde dracu ai pus berea. "Eşti beată. Stai jos."
"Nu mă lua cu d-astea. Unde ai pus-o?"
"În maşina de spălat."
Iar mă iei cu jocul ăla dubios al tău, în care nu ştiu cine eşti sau ce vrei. Aştept să mă trezească cineva, să te trezeşti şi tu cu mine. Să ne amintim de noi doi, de noi toţi. Pentru că ne înjurăm dar ne iubim.
"Zi ,în pula mea, n-am chef de jocurile tale dubioase!"
"Uită-te şi ai să găseşti."
Mă enervai că erai aşa calm. Am renunţat, m-am aşezat pe lângă tine.
"De ce te dai bătută? De ce renunţi şi cine eşti?"
"Ăsta e alt joc de-al tău?"
"Răspunde."
"Pentru că nu vreau jocurile tale, şi aş prefera să-mi spui direct. Până la urmă, cât te costă să visezi?"
"O viaţă."

Ai crescut, şi nici măcar nu mă refer la vârstă. Am ridicat o mână pentru noi, apoi am lăsat-o jos, pentru că oricum nu schimbă nimic.
"Vreau la mare."
"Hai să mergem."
"Avem muncă. Ai, de fapt. Pentru că nu m-a sunat nimeni deocamdată."
"Ai şi tu dreptate. Dar, mergem vara asta, ok?"
"Mergem."



"Ştii că niciodată nu mă aşteptam la asta ,nu?"
"La ce?"
"Mă aşteptam să nu însemn nimic pentru tine, chiar dacă eram dispusă să încerc o eternitate."
"Însemni prea mult."
"Schimbăm  nişte vise pentru altele?"
"Hai să le facem noi!"


Vanilie şi scorţişoară aruncate prin cameră, alături de vânătăile mele şi hainele tale.


"Mâine am să te iubesc mai mult ca azi, dar lasă-mă să te gust."
"Lasă-mi aceleaşi semne pe care mi le-ai lăsat şi până acum."

21

"Ştii ce mi se pare uimitor?"
"Ce anume?"
"Faptul că trăim într-o lume atât de mare, dar atât de mică, în acelaşi timp. Adică, planeta asta e enormă. Şi, uită-te la noi, de exemplu. După 4 ani, ne-am reîntâlnit. Şi acum sunt mai flămând de tine, ca niciodată."
Scriitorii romantici au nevoie de o rază de soare, şi cam atât. Şi mă încălzeşte faptul că scriu despre tine, că nicio altă tipă nu o să miroasă ca mine, şi că niciuna din ele nu o să poată să te agaţe, aşa cum o fac eu când scriu sau povestesc. Regulile sunt simple, şi transmitem mii de stări.
"Dă-mi muzele tale."
"Nu pot."
"De ce?"
"Pentru că tu nu ai avea ce să faci cu ele, şi pentru că nici eu nu ştiu care sunt muzele mele, de fapt. Nici măcar nu ştiu dacă am aşa ceva."
"Trebuie să ai..."
"Zici?"
"Cred."
Chestia e că realizez cât m-am schimbat, că nu mă mai lupt pentru aceleaşi chestii pentru care se luptă toţi. Înainte de a fi urâţi sau frumoşi, suntem oameni, deci suntem pământ.
Societate dezinformată.
Nu, nu am haine din vitrină, am obosit, mă sting ca un asfinţit. Dar, tu eşti cu mine, deci îmi pare bine.
"O îmbrăţişare spune mai multe."
"Locul meu e aici, şi tu eşti la fel de emotiv."
Ai venit şi ai plecat din viaţa mea, dar tot te-am ţinut minte.
Încă mă mir.
"Ştii că am colorat peisaje cu versuri mute, nu?"
"De ce te subestimezi şi nu te crezi?"
"De ce mi-ai întors întrebarea?"
"Ţi-e dor de mare?"
"Ce simţi când taci?"
"Cine eşti când nu te vede nimeni?"
Ambrozie la final de întrebare, cu melodii triste pe fundal, pierdute în pereţi reci.
Nopţi albe şi zile negre. Dau un drog pe noroc. Poate şi mâine o să fie la fel, şi acasă o să se schimbe atmosfera.
Mereu e vorba de bani, şi din intenţii bune nu poţi să trăieşti. Cei dragi sunt străini, şi doare să le văd zâmbetul ăla fals pe chip.


"Oamenii te ocolesc."
"Ştiu."
"De ce?"
"Pentru unii, sunt un monstru. Pentru alţii, sunt om. Pentru alţii, sunt mai mult decât om, dar nu supraom. O voce, cineva care scrie, o nebună."
"Ăsta nu e un motiv."
"Nu, astea sunt toate motivele."


Fumam o ţigară, beam cafea din cereale, şi nu vedeai copilul din mine de altădată.
"Ai crescut frumos."
"Nu-mi mai plac oamenii."
"Ai crescut frumos."
"Vreau să ne fie mai bine."
"Ai crescut frumos."
"Te simt ca pe mine. Ascultă-mă că şi eu te ascult."
"Deschide uşa, plângi, ia o noapte prea lungă şi hai să o facem zi. Pentru că nici eu, nici tu, nu mai credem în cai verzi pe pereţi."
"Ascultă cu mine ploaia."
"Locul tău e aici..." mi-ai pus capul pe pieptul tău.


Ştii, oamenii cu mâinile reci au ţinut suflete de gheaţă. Asimilam trăsături improprii, şi mergeam într-o scară de bloc. Nu, nu sunt mândră. De aia citesc aşa mult, pentru că am lucruri de care nu sunt mândră pe care vreau să le uit, sau să compensez acum pentru ele. Noi nu suntem noi. Cele mai bune zile erau alea când nimeni nu o luase pe alt drum.
"Nu trebuie să te rupi în bucăţi pentru a-i ţine pe restul întregi."
"Nu am nevoie de altcineva. Ştii, ochii ăia mari şi căprui ai tăi, m-au făcut să vreau să rămân aici, să am speranţele undeva în cer, să iubesc din nou. E numai vina ta!"
"De ce e vina mea?"
"Păi, dar a cui să fie?"
"De ce pula mea dai vina pe mine pentru că eşti om?"
"Pentru că mi-am promis că nu o să mai simt nimic pentru nimeni."
"De ce dracu ai face asta?"
"Pentru că sunt o proasta, de ce căcat crezi?" şi a şuierat un fel de poveste lungă spusă pe scurt.
"Te iubesc."
"O să uiţi asta."
"De ce zici asta?"
"Pentru că aşa e de fiecare dată."
"Care fiecare dată?"
"Când cineva îmi spune că mă iubeşte."
"Dar eu chiar te iubesc."
"Te cred."
"De ce căcat eşti aşa dificilă şi încăpăţânată?"
"Îţi ziceam doar. Taci din gură."
"Aş pune vanilie şi scorţişoară pe tine."



Lasă-mă să mai dorm 5 minute, doar ca să pot sta cu capul pe pieptul tău, ca să pot auzi felul în care îţi bate inima, lasă-mă să îţi mângâi faţa şi pielea, lasă-mă să scriu pe tine. Atinge-mă fără să mă atingi, pentru că asta mă atinge unde trebuie. Să te văd în halatul meu pufos şi gri, să fii fericit pentru că eşti şi pentru că sunt. Respiră-mi în palmă, pentru că nu e vina mea. Nu e vorba de bani. Aş sta cu tine, să fim amândoi goi prin dormitor, să stăm pe jos, direct. Nici măcar nu îmi pasă. Pentru că ai fi cu mine, şi aş fi cu tine. Noi doi, sinceri, goi, fără măşti.

"Unde e berea?"
"În frigider."
"Îţi văd sufletul."
"Spune-mi ce ai făcut până acum, pentru că eşti rece şi te simţi bătrână."
"Sunt mai tânără ca niciodată."
Nu. Sunt mai fericită.
"Ăsta e răspunsul."
Viaţa modernă o să ruginească, taci din gură, şi locul ăsta o să moară înaintea noastră.

15

"Ştii ce mă bucură enorm?"
"Eu?"
"Are legătură cu tine. Dar nu asta."
"Atunci?"
"Faptul că nu o să vezi şi nici nu o să ştii vreodată tot ce scriu despre tine."
"Despre mine pe corpul meu?"
"Asta e chestia. Nu. Ce scriu despre tine, pentru alţii, felul în  care te-am transformat în artă, şi faptul că arta aia nu o să moară niciodată, chiar dacă tu o să mori."
Te uitai, dar nu cred că înţelegeai ce trebuia, sau că înţelegeai ceva.
"Ştii ce mă bucură pe mine?"
"Ia zi."
"Faptul că au trecut 4 ani...." ai lăsat asta să se strecoare printre buzele tale cu un sunet atât de dulce şi de calm, încât  devenit şi mai confuz totul.
"Adică? Înţeleg care e e faza cu ăştia 4 ani, dar de ce te bucuri?"
"Pentru că dacă nu treceau anii ăştia, nu te schimbai, nu mă schimbam, şi nu ajungeam unde suntem acum. Pentru că atunci când îţi spun că te iubesc, te invit la eternitate."
Suna frumos. Prea frumos ca să cred că vorbeşti serios, şi că tu chiar vrei asta. Că eu vreau.
"Să mă iubeşti, pentru că te iubesc."
Dansam printre cafele, beri, ţigări stinse te miri unde şi pe ce, foi de la locul tău de muncă, meniuri, documente de la mine de la muncă, culori inexistente şi parfumuri personale şi care nu aveau cum să existe unul fără altul. Şi era bine. Era al dracului de bine, şi tu, animal care eşti, nu puteai să înţelegi fericirea din mine. Să fi un maestru al scăpării de realitate, desăvârşirea din tine să găsească aniteza ei în haosul din mine. Să nu ne spunem nimic, pentru că oricum ne înţelegem.
"De ce te bucuri că nu o să ştiu ce scri despre mine?"
"Pentru că m-aş simţi dubios de incomfortabil să ştii tot ce am scris despre tine. Să mă ştii cum sunt când sunt mega vulnerabilă, sinceră, visătoare şi cu speranţele undeva în cer."
"Crezi că asta ar fi problema? Că te-aş ştii când eşti vulnerabilă şi tot?"
"Cam da..." s-a strecurat un "cred" mut printre cuvintele mele.


Te-ai pus în pat, rupt de oboseală şi fără niciun chef de nimic. Era greu să îmi dau seama ce vrei să mănânci, pentru că erai deschis la orice opţiune.
"De unde îmi iau o cafeluţă?"
"De la benzinărie, sau cealaltă gură de metrou de la Eroilor."
"Eşti sigură?"
"Da.. Nu vrei să îţi fac eu o cafea?"
"Bine."


"Ia-mă în braţe."

Era mult prea devreme ca să pot articula cuvinte, aşa că voiam să te iau în braţe, şă taci, să te iubesc atunci când sunt somnoroasă şi nu pot să ţii ochii deschişi.
"Pe notele astea, o să fie soare."
"Mi-e prea somn ca să-mi dau seama ce vrei să spui..."
"O să înţelegi, la un moment dat."

14

"Spune-mi ca ma iubesti."
"Stii deja asta, de ce ar trebui sa iti spun?"
Ma asiguram. Si cand ma uitam la tine, vedeam multe lucruri. Si cand ma saruti, sint gustul urmatorilor multor ani.
"Iti aduc cafeaua?"
"Adu-mi. Si lapte. Si scortisoara."
"Stiu combinatia asta. Ti-aduc cafeaua deja facuta."
Lasa-ma sa fac si sa stiu tot ce nu ar fi trebuit sa stiu pana acum. Si nu, nu gasesc nimic la tine care sa ma deranjeze. Si tot nu-mi vine sa cred.
Nu te arunca pe jos, versi cafeaua!
Imi place ca nu esti genul ala de tipa care e agitata, sau zgomotoasa. Tu esti un haos din alte motive, ai o coregrafie facuta din miscari la intamplare.
Dar tu esti desavarirea. Si stii de ce?
Nu.
Pentru ca ai o liniste, esti calm, se vede ca ai varsta pe care o ai, si ma bucur ca am asteptat 4ani momentele astea. Pentru ca acum 4 ani eram altcineva si altfel. Amandoi. Si nu ar fi durat. Cacat, aveam 17 ani atunci...
Fara sa vreau, intr-un fel, te-am urmarit crescand.
Ma bucur ca ai reusit sa ma gasesti pe Facebook.
De ce?
Pentru ca asa  inceput sa vorbim din nou.
Pentru ca acum 4 ani nu m-as fi gandit nici macar o secunda, cel putin nu asa repede, ca vreau sa ma mut cu tine, ca vreau sa rezistam mult timp impreuna.
Pe cat e ziua noastra?
....

Ai tacut si ai inghitit toate inchipuirile, relativitatea timpului, momentele se haos din mine. S-a auzit un "nu stiu" combinat cu o oarecare teama copilareasca, de parca te-am prina cu minciuna. Nici eu nu am idee, si cred ca stiai asta, sau ti-ai dat seama, macar.

Nu, nu e mult timp, dar vreau tatuaj comun. N-am nicio idee ce, sau cum sa iti spun. Pare o replica din aia super cheesy de cuplu din filmele americane, dar chiar vreau asta. Si daca totul s-a termina, mi-as aduce aminte de tine, de muscaturile tale, parfumul tau, gustul parfumului meu dintre buzele tale si de pe limba ta, mi-as aduce aminte de fericire.
Stii ce e dubios?
Ia zi.
Faptul ca m-as lupta pentru ce e intre noi, fara niciun regret, sau indoiala. Ma faci sa zbor. E amuzant sentimentul asta, si eu nu pot sa ma ascund. Daca as avea bani, as cumpara o casa unde sa locuim amandoi. Si poti sa spui oricui ca pin in cuvinte cand de.misto e viata mea de cand ai aparut. Daca as fi sculptor, dar, totusi nu, as putea sa fac altceva. Dar, asta e singurul meu talent. Si asta e pentru tine.
Locul tau e aici. Mi-ai zis punandu-mi capul pe pieptul tau.
Cred ca  sa te iubesc cam atata timp cat stelele or sa fie pe cer, si o sa am nevoie de tine, si o sa fiu langa tine, cat timp marea se va intinde.

Asta e cea de-a 8 a figura. Momentul in care in ochii tai am vazut universul, imi fumai in plaman, in spatele unei masini, cand ne uitam la soare. Si era bine.
Iti promit o eternitate si o zi.
O sa iei totul inapoi nu? Ti-am soptit cu teama in cafea.
Nu, pentru ca daca se va strica ceva, o sa reparam. Te astept de 4 ani, nu te las sa pleci.

12

"Lasă-mă în pace!"
"Eşti încăpăţânată degeaba. Din nou."
"Ştim amândoi că nu e aşa." un şuierat împreună cu o rugăminte să mai rămâi.
Pentru că ai curajul să vorbeşti despre ce iubeşti, când în fundal se pierde fumul de ţigară. "Ai suflet de scriitor, dar te cred mai nebună decât ar trebui."
Vrei răspunsuri? Întreabă-mă, pentru că te iubesc şi mi-e teamă. Pentru că o să pleci, într-o bună zi, la fel ca toţi ceilalţi.
"Ia-mă în braţe..." Nu, tu nu o faci la comandă. M-am strecurat printre mâinile tale, ţi-am încătuşat degetele.
"Zi-mi că ai citit ceva."
De ce insişti atât de mult pe asta? Mi-ai zis că îţi place sclipirea aia din ochii mei când îţi povestesc ceva ce nu numai că nu te interesează, dar care mie mi se pare cel mai important lucru de până acum.
Covorul ne-a luat în braţe şi lumina ne-a zis să ne băgăm la somn. Apa care curgea isteric m-a convins să îmi aprind altă ţigară, deşi mi-era somn.
"Hai să bem o cafea."
"Fac eu, sau faci tu?"
"N-ai înţeles. Hai să bem o cafea undeva. Vreau să stau cu tine, cu cafeaua, ţigaările, scrumieră, căni, farfurioare şi meniuri de fiţe."
"N-avem bani."
"Am primit eu bani de unde am lucrat data trecută."
Cât?"
"Nu contează. Îmbracă-te."
"Nu am haine pentru locuri de fiţe."
"Nici eu. Hai să fim noi, nu contează unde ajungem."
Erai confuz şi se vedea în ochii tăi mari. Mai mari ca până acum.
M-ai pierdut, dar când m-ai prins de talie, şi mi-ai muşcat umărul, mi-am dat seama unde sunt, şi de ce e mai "acasă" ca orice alt loc de până acum. Orice altă persoană.
Mai bine zis.


"Mereu am vrut să am o poză cu noi."
"De ce? Şi cum adică, mereu?"
"Bine, acum ceva timp, era vorba de altceva. Acum e, din nou, altceva."
"Explică-te."
"Acum câţiva ani, mi-ar fi plăcut idee în sine de a avea o poză cu noi doi. Chiar dacă nu aveam nici măcar un motiv să vreau asta. Acum vreau să am o poză cu tine, sau cu noi."
"De ce?"
"Sincer? Habar n-am. Pur şi simplu, vreau asta."
"Ce mai vrei?"
"Multe..." s-a strecurat un fel de viitor cu tine printre literele şi sunetele astea.

Mi-ai scris în culori pe spate, umeri si mâini, in timp ce încerc sã-mi dau seama ce amume nu am apucat sã scriupe spatele tãu.

04-06

„Aş mai sta aici.”

„Cine te pune să pleci?”

„Tu, fără să vrei” ţi-am zis în timp ce sorbeam dintr-o cafea mult prea amară pentru beţia din cuvintele mele. „Adică?” cuvintele mele nu mai puteau să suporte, aşa că le-am udat într-un duş plin de tine, de mirosul tău, de culorile tale, de jegul din care vine un refuz. „Nu pleca iar, şi nu te face că nu ţi-am zis nimic, sau că nu s-a întâmplat nimic.”

Măcar nu e un alt tablou, nu e un alt poem scris mult prea târziu pentru persoane cărora nu le pasă, sau ceva desenat de dragul de a pierde timpul altfel decât cu oamenii care nu te interesează, dar pe care îi ţi în preajmă, ca să nu fi total singur.

Măcar te am pe tine, chiar dacă nu mă am pe mine. Un Show cu încheieturi tăiate, şi multe, foarte mult, extrem de multe, sau exagerat de multe linii roşii. Şi nu de finish.

„Atâta ştiu despre asta, dar ştiu că nu îţi e de ajuns. Cer şi eu, mă duc să mă pierd, mă duc să-mi aduc aminte cine sunt, sau de ce sunt. Cu un cântec prost pus pe repeat, până când o să îmi fie frică de cuvinte.”

Nu aveam nicio idee cine eşti, sau de ce eşti cu mine aici, dar ştiam că îmi place ceva anume la tine, e un fel de nu ştiu ce, un fel de te....nu ştiu ce, dar e de bine.  Se simte de parcă ar fi de bine, cel puţin, şi nu înţeleg de ce, dar nici nu mă chinui.

„De ce nu râzi? Sau măcar să zâmbeşti”

„De ce nu e soare afară?”

„Păi... plouă.”

„Şi ce dacă, putea să fie soare. Tu de ce nu faci ceva mai important cu viaţa ta, decât să stai cu mine?”

„Şi de ce nu ar fi asta important?”
„Pentru că nu înţeleg cu ce te ajută pe tine să te dezvolţi dacă stai lângă mine, o persoană pe care, până la urmă, toţi o urâţi, dar nu toţi recunoaşteţi. Şi poate că nu acum, dar o să o faci, cum o faceţi toţi, de fapt...”

„Eşti atât de dubioasă, încât îmi placi.”

Am intrat iar in jocul tău, chiar dacă nu înţelegeam de ce sunt dubioasă, am lăsat-o ca tine. Ajunsesem să cred că atunci când îmi zice cineva că sunt dubioasă, că e un fel de compliment ciudat. Speram asta măcar.

Suntem ce a mai rămas din toată naţia asta de căcat, şi ştiam amândoi asta, nu trebuia să ne spună nimeni altceva.

Pentru că sunt ultimul unicorn, şi tu eşti un lup. Nu, nu ai zice că ne-am putea înţelege, dar au trecut atâţia ani în care nu am mai auzit de tine, timp în care am crescut din tine, şi amintirea ta, iar acum, ai apărut şi nu mă mai întreb „Şi tu, Brutus?” pentru că, vezi tu, e cel mai bine. Am stat cu tine, am împărţit acelaşi loc, niciunul nu a murit, şi am ajuns la concluzia că anii care au trecut au avut sens. Şi că e mai bine că nu s-a întâmplat nimic mai devreme.

Să stăm întinşi pe covor, într-o bucătărie mult prea mare şi mică, în acelaşi timp, pentru noi doi. Să te mângâi pe spate şi să tremuri sub degetele mele, în timp ce părul meu te gâdilă uşor. Tuşul din mâinile tale să se combine cu cel din mâna mea, şi să vindece nişte răni.

„Dacă pe tine te aşteptam?”

„Mă aşteptai ca să ce?”

„Să vi, muistule!” ţi-am zis asta, cu aceeaşi notă de umor ca în ultima săptămână, când am ajuns la concluzia că aşa o să ne alintăm fără nicio problemă, indiferent unde suntem.

Te uitai la mine, şi ochii tăi se pierdeau în ai mei, în timp ce aşteptai să întreb „Ce?”, ca să câştigi un pariu prostesc de-al nostru.

„Nu, ţi-am spus tot.”

„N-ai spus nimic.”

„Ştiu. Dar, uite, şerpii au început să cânte...”

Am lăsat un cer secat de apă şi nori lângă tine. Un cer senin din care curg sunete, se aud emoţii, şi Romeo sângerează până moare.

Îmi aduc aminte poveşti vagi cu tine de când aveam 17 ani şi îmi plăceai. Îmi plăcea cam tot ce ţinea de tine, de la tatuaje, la pierce-uri, la felul în care stăteai să-ţi bei cafeaua şi să fumezi 2-3 ţigări. Felul în care îţi stă în cămaşă. Nu, nu-mi aduc aminte cum am început noi doi să vorbim, dar ştiu că atunci când treceam pe lângă tine, chiar de dinainte să ne salutăm, nu puteam să mă opresc din zâmbit. Şi acum, aproape 4 ani şi jumătate mai târziu, înţeleg mult mai bine de ce. De ce îmi plăceai atunci, nu ştiu exact, dar ştiu de ce îmi placi acum.

„Lasă-mă în pace, mi-e somn!”

„Nu, nu ţi-e.” Şi am strecurat o scrumieră goală sub ochii tăi.

„Nu fumăm aici...” ai spus în timp ce un „hai în pat” s-a prelins din buzele tale, muşcându-mă de umăr. „Nu  mai ai vânătăi...”

„Şi de ce te miri?”

„Nu mă mir, spuneam doar. Ar trebui să fi fericită, nu?”

„Crezi?”, „Zic”. Te-am lăsat să mă muşti de umăr, de parcă ai fi vrut să-mi rupi carnea de acolo, şi s-o mănânci în timp ce te uiţi la mine cum îmi sângerează omoplatul şi jumătate de umăr. De dragul beţiei de roşu şi miros de sânge care pulsează mai tare ca inima unui om. Pentru că nu sunt un om, sau, cel puţin, nu unul normal. Dar, măcar lângă tine, nici nu mă chinui să par altceva decât sunt.

„Ai crescut cu mine, ca să-mi zici acum că sunt muist.”

Eşti o prinţesă muistă, de fapt.  O prinţesă muistă la care ţin mult, mult mai mult decât mă aşteptam, şi pe care mă bucur că o cunosc. Pentru că.... te nu ştiu ce, dar e bine.

Din nou? Iar. Glume d-astea faci la mă-ta acasă! Ţiganco. Măcar nu sunt sclav.

„Cum de nu ai auzit de ăstia?” Simplu, nu am fost curioasă, şi nici nu a avut cine să mi-i arate. Face sens, nu?

Ştii ce nu are absolut niciun sens, totuşi? Faptul că am scris aproape 3 pagini, dar nu am scris nimic din ce voiam, asta în condiţiile în care mi-aş da seama ce dracu vreau să scriu.

„Am realizat că dacă sunt spartă, îmi ia mai mult timp să mă piş.”

„Astea sunt momentele alea în care te loveşte revelaţia?” Cam aşa ceva.

Nu ştiu de ce era atât de important să spun asta, sau dacă avea vreun fel de relevanţă, dar asta am zis. Nu a părut să te deranjeze, totuşi. Din contră, te bucura ce mă bucura şi pe mine, adică faptul că discuţiile dintre noi doi curg de la sine, prin vene, cuvinte, peniţă, ţigări şi cafele.  Şi curgeau toate, prin mine, prin tine, se întorceau şi deformau o realitate care, odată, avea foarte mult sens, şi care acum adăposteşte un prezent plin de vicii şi un trecut destul de dubios, încurcat, jucat, făcut, distrus.

„Cred că eşti singura tipă care mi se pare incredibil de frumoasă dimineaţa, când ai părul încurcat, în toate direcţiile, nu eşti machiată, eşti fără apărare, când te împiedici când încerci să te ridici, când îţi sufli şuviţele care te gâdilă pe nas, şi mereu ratezi şi nu rezolvi nimic, când îmi săruţi pieptul, fruntea, spatele, sau umărul. Eşti cea mai frumoasă când eşti tu, când sunt eu. Pentru că tu eşti începutul, haosul creator, iar eu sunt desăvârşirea.” Poate că ăsta e motivul principal pentru care a fost mult mai ok că a trecut timpul ăsta, pentru că ne-am definitivat, într-o oarecare măsură.

„Stai şi spune-mi ce citeşti.”

„Mă duc să fac cafea.”

„La ce îţi trebuie ochelarii de soare în casă?”

„Pentru că trebuie să fiu şi mai mişto. Am cămaşa ta, ochelarii tăi. Sunt cea mai mişto tipă acum.”

„Fugi, până nu ies viermii din ascunzătorile lor.”