29

Să te uiţi la mine, când mori.
pentru că în momentul ăla absolut nimic
şi absolut tot
o să conteze când ştiu că ai murit din vina mea.
Nu, nu te-am omorât!
trăieşti, indiferent cât de nefericită mă face asta....
oamenii ca tine nu ar trebui să existe,
şi cred că ştiai asta deja.
dar chiar dacă nu,
o să fie clar până când termin de scris.
să te chinui de acum până atunci, tot nu ar fi de ajuns.
pentru cât ai merita, de fapt.
o să mă uit la tine, când o să ştiu că
ţi-am futut una destul de tare
încât să ştiu că rămâi inconştient.
nici nu îmi pasă cu ce.
Dar, când mă uit pe balcon,
văd tot jegul care se strânge în jurul meu,
în jurul lor,
în jurul tău,
în jurul vostru.
Jeg de corporaţie care vrea sufletele angajaţilor,
pentru promisiunea unui salariu
cât de cât decent.
"De ce nu mă laşi să intru?" te-am întrebat unde vrei să intrii.
"Acolo unde nu laşi pe nimeni, de prea mulţi ani."
M-am uitat în pământ, şi zâmbeam, dar speram să nu vezi nimic. Ţi-ai amestecat firele fiinţei tale cu ale mele, dar ale mele nu voiau să te accepte. Iniţial. Deşi, mi-am dorit asta de atât de mulţi ani, încât am uitat, şi ştiu doar acei 4 ani. Patru ani în care erai dispărut. Din cartier, din prieteni, din magazine, din cafele şi ţigări proaste, pe care nu pot să le fumez, decât atunci când tu mi le dai. Aşteptarea asta care m-a făcut să nu mai fiu copil, să uit cât de mişto era să stau rezemată de uşa unui bloc, cu tine lângă mine, să nu mă plâng că mi-e cald, deşi am soaele în faţă. Dar aveam ochelarii tăi, şi ştam cât de mişto arăt, deci nu aveam de ce să mă mai plâng.
Eram, noi doi, cele mai mişto fiinţe de pe planeta asta. Cele mai mişto care o să calce vreodată pe pământul ăsta infect, jegos, plin de lichele care nu vor decât să îţi fure şi ultima fărâmă de umanitate sau empatie pe care o mai ai. Mă înnebuneai cu discuţiile tale despre diferite locuri, care pentru mine nu au existat decât în momentul în care treceam cu degetul deasupra lor pe hartă. Undeva prin generală. Sau liceu. Dar, cui îi pasă?
"Mi-aş pierde anii din viaţă doar ca să stau să mă joc cu părul tău, şi să îţi scriu poveşti întregi, romane, cu limba pe corp, cu degetele pe piele, cu buzele pe gâtul tău cu pete mov." ţi-am spus că nu mă deranjează să am muşcăturile tale, dinţii tăi pe gât, sau umeri, sau sâni. Mi-ai zis că s-au învineţit.
"Zi-mi că mai avem ceva care are alcool." aproape că am strecurat un "te rog", dar a rămas undeva între masă, canapea, pahare, scrumiera mult prea plină, şi buzele mele.
"Uită-te în maşina de spălat." m-am ridicat, nu te înţelegeam. Am intrat în jocul tău. Maşina de spălat era plină de hainele noastre jegoase de acum câteva zile.
"Ce dracu să caut acolo? De ce dracu ai ţine alcool în maşina de spălat?!"
Mi-ai împins în faţă o cămaşă în carouri roşii-negre, fără să spui nimic. "te-am îmbătat prea tare, ca să-ţi mai aduci aminte cât de mult mă urai în seara aia, nu-i aşa?". Nu eram în stare să articulez cuvinte, simţeam că deja începi să tremur. Tremuram prin tine.
"Tot alcoolul pe care l-am avut, s-a spart. Am luat amândoi sticlele, îmi vorbeai de cărţi, prieteni care te-au uitat,o pasiune inexplicabilă şi puţin masochistă de-a ta, auto-distrugerea pe care ţi-ai plănuit-o" am încercat să te opresc. să-ţi iau cămaşa din faţa mea. Nu din cauza alcoolului care s-a îmbibat în ea, din cauza unui parfum care nu era al meu, şi nici al tău, şi nici de tipă, şi nici de tip.
Nu mai te ascultam, nu mai puteam. Mă pierdeam în ochii tăi, în concepte şi idei diferite legate toate de tine.


"Deschide, în pula mea, uşa aia că sună de 15 minute cineva!"
am vrut să mă întorc să-ţi fut una, dar am renunţat.
"Chiria."
m-am uitat la tine, te-ai uitat la mine.
"Plătim luna viitoare şi luna asta."
"Aşa aţi zis şi acum o lună."
"N-avem bani! Nu pentru asta."
şi ai trântit uşa, de parcă ai fi avut ceva personal cu ea.
"Trebuie să plec."
"Unde te duci?"
"La muncă."
"Tu nu munceşti."
"Ştiu. şi nici tu, deci nu poţi să te iei de mine."
Te-am prins de tricou, şi am rostit, mai mult fără să vreau, un "nu pleca", combinat cu "mai stai". Mi-ai luat mâna de pe tricou şi m-ai muşcat de umăr.
"Zi-mi de cărţile şi filmele tale, de care eu nu am auzit niciodată, dar pe care am impresia că le ştiu când mă uit la tine."
"Ţine-mă în braţe."
Ne-am aşezat amândoi pe parchetul care era de fapt un linoleum prost şi cu pete de rugină de la ceva de metal care era acolo la un moment dat. Mă priveai, tăceai, mă muşcai de mână. "Acolo doare." mi-ai zis că am vânătăi pe gât, umeri şi sâni. "Dar, ştiai deja asta." de ce nu te opresc când faci chestiile astea?
Mai ţii minte cum a fost când am rămas de revelion la tipu' ăla acasă?
Când tu te uitai pe geam, şi mâncai din univers, în timp ce alţii se jucau cu stelele din părul tău prea mult la vremea aia?
Ţin minte că ţi-am vorbit despre un bilet pe care l-ai găsit tu la mine în portofel.
Bilet spre Bucureşti, nu?
Exact. Ţi-am zis că am ajuns în Braşov a doua zi?
Nu.
Uite, vezi, nici măcar nu eşti atent la ce vorbesc cu tine. Sunt sigură că ţi-am zis. Nu aveam cum să uit de asta.
Dar ai uitat.
Nu am uitat, nu mai ţii tu minte. Aia s-a întâmplat.

Mă muşcai mai tare, ţi-am dat capul la o parte, dar ai văzut zâmbetul ăla pe care încercam să-l ascund. "Hai, mă frate, nu mai te supăra! Oricum doar eu te văd în tricourile mele, şi cu mai multă piele ca de obicei la vedere." nu mă supăra că mă muşcai. Mă deranja cât îmi plăcea să-ţi simt dinţii cum îmi sfâşie pielea. Ţi-am zis că îmi aud bătăile inimii. "Devi cumva tristă? Hai să mâncăm ceva." Te-am tras înapoi pe parchetul nostru de plastic de prost gust.



"Povesteşte-mi despre mine, în timp ce zici de tine, în timp ce pleci în alte ţări."
"Am treabă de făcut. Vrei o cafea?"
"Mai stai. E cald aici."
"Stau."
"Îmi povesteşti?"
"Zi-mi ce-ai mai citit" ţi-au şuierat buzele când încercai să-mi lingi gâtul.

27.

Lasă-mă să trăiesc fără tine.
pentru că prietenii nu fac asta,
şi nu facem decât să ne omorâm unul pe altul,
Te-ai înecat în oasele mele,
în timp ce vântul ne împingea în cele mai obscure locuri,
Nu neapărat reale.
Ador felul în care inima ta se frânge,
în timp ce eu trăiesc şi depind de mine.
Cazi în genunchi,
o să găseşti aerul de care ai nevoie ca să respiri,
pentru că nu ai văzut, nu ai crezut,
nu atunci când trebuia.
ia toate minciunile frumoase,
penru că îmi eşti atât de aproape,
încât eşti aproape mort.



Bestie care zâmbeşte,
doar eu te-am înţeles!
pentru o secundă m-am simţiti "acasă",
dar ai plecat prin mine.
pentru că eu te-am crezut, în absolut toate minciunile.
pentru că de fiecare dată când te topeai, prindeam ceva din tine,
doar ca să îl amestec cu ceva din mine.

25

M-ai sărutat în linişte,
pentru că nu auzeai decât ploaie.
Cred că te-am creat în mintea mea,
pentru că de cele mai multe ori
nu erai în realitate.
Voiam să îţi iau aripile de ceară topită,
şi să le fac la loc.
dar în secunda următoare,
tu, Icarus, ai plecat, lăsând o umbră mică în spate.
În spatele meu, mai exact.
pentru că aripile tale s-au topit acolo
şi toată ceara mi-a intrat în şira spinării.
Şi nu mă deranja.
Şi nici nu mă deranjează.


Dar, cum aş putea să mă bucur cu adevărat,
dacă nu aş simţi durerea?
nici nu mai contează că e durerea ta.
niciodată nu a contat.
Poate că "a suferi" e un semn de lipsă de sofisticaţie
sau poate că e o pierdere totală de timp.
Dar e atât de plăcut, mai ales când începe să doară.
Mai ales când îţi dai seama că nu are sens să te compari cu restul,
pentru că nu o să faci nimic decât să te pui la pământ.
dar dacă aşa ai trăit o viaţă întreagă,
ce faci atunci?
te rupi în bucăţi până poţi să pui la loc ce contează.
restul?!
Poţi să le arunci,
poţi să le dai la câini,
poţi să le dai oamenilor,
poţi să le încui în cutia aia din spatele creierului tău,
care e plină de amintiri neplăcute.


Pentru că nicio închisoare nu o să fie la fel de întunecată ca inima unui om.



(Cred că mi te-am imaginat, deşi vorbesc cu tine.)

11 (2)

Căutam rezolvare pentru probleme
dar m-am trezit în scări de bloc,
căutând alte vene.
Oricum mor,
deci ce rost are să mă sinucid?
E mult mai uşor să mă pierd printre indivizi insipizi.
mă gândesc la singurătate, si apoi la moarte.
Viaţă frumoasă prea lungă şi scurtă.
Te văzusem când am visat
mergeai spre uşă, şi aşa s-a dus toată pasiunea.

O clipă pentru 5 momente.
Şi fiecare promisiune de care corpul tău nu s-a ţinut.
Pun pauză unde sunt, când aud numele tău.
sunt singură acum.
în siguranţă pentru ecouri.
sunt momente aici doar pentru mine şi pentru tine.

11

Ideea de bază e să nu spui nimic, nu-i aşa?

Cel mai amar fruct al fericirii.

Ţi-am auzit vocea, dar nu credeam că eşti tu. Mi-era frică, dar nu mă simţeam laşă.

Pentru fiecare dragoste pe care ai umplut-o de vânătăi, iau o parte din tine, şi pentru ei, îmi îngrop unghiile în piele. Te-am îngropat în mine, te-am înghiţit bucată cu bucată. Poate că a fost vorba de o conincidenţă, masochism, sau plăcere pură. Sau toate. Nu ai de unde să ştii.

Eu nu întreb, tu nu spui.

Pentru că mi-e mult mai uţor să îmi imaginez că tu nu ai făcut mai multe decât mine.

Că sinceritatea cu care pot să recunosc anumite lucruri poate să te sperie, tocmai pentru că nu te-ai fi gândit la aşa ceva.

Nisipul şi oceanul să ne ţină companie, şi tu să vi de bună voie.

Poate că o să mai am momente ca acum. 

Ia-mă de mână şi spune-mi că imaginaţia mea a devenit prea reală, pune stăpânire pe realitatea mea luată ca întreg.Împărţeam lumea cu atât de multe persoane, încât fiecare avea un colţ al lui. Şi, mereu sfârşeam prin a sta singură într-un colţ, al nimănui, unde nu puteai defini nimic, şi nimeni nu observa.

Ia-mă toată şi lasă-mă în vieţile altora.

Am promis că o să scriu în continuare.

Nu, nu mă simt rău. Dar undeva în mine, ceva moare în fiecare zi.

Poveşti spuse la 4 dimineaţa, pe un acoperiş al unui bloc care nu ai idee unde e.

Majoritatea timpului mă holbam la o foaie albă de hârtie, realizam că eu sunt aici, şi nu, nu mă simţeam rău.

Taie-mi visele în bucăţi, pentru că nu mă simt bine în seara asta.

Cineva pleacă oricum.

Pentru cine ştie cât timp. 

Cineva vine mereu.

Tu şi eu, la unison.

Pentru că în alt fel  nu ştiu. şi nici nu vreau să ştiu.

Unoeri, simt cum tu nu eşti aici, dar prin preajmă, undeva unde e şi numele meu, uitat în vânt.

Ţi-am aruncat numele şi mâncat amintirile de la balcon.

07

Am plecat dintr-un trecut scuturat de acel sunet.
care "acel sunet"?
E doar unul.
Am zâmbit, şi am închis uşi după mine.
O să plângi?
Sau îmi zâmbeşti?
Mi-ai căutat degetele, de parcă ai fi căzut fără mine.
Plângi ca un copi,
deci, te ignor.
Nu am motiv să fiu în dureri.
Sau să plâng.
Sau să iubesc.
Să fiu.
Să fiu de ajuns pentru mine.
Afară plouă pentru un moment condensat în cuvinte.
Adun ploaie alături de eternitate.
În ziua în care mi-ai scobit în piele cu unghiile,
am început să mă întreb de ce trăim.
De ce trăiesc?

Nu normal.
Dar nici diferit.
Ceva care să te facă să simţi.
Sau poate, ceva care să iţi ia umanitatea.
Încă mă mai gândesc.
Dar, vreau să fii fericit.
Atât de fericit, încât să te enerveze asta
să uiţi să fii om, să uiţi să fii, sau ce înseamnă asta.
Să aştepţi în genunchi un tren care să te calce..
O îmbrăţişare şi o strângere de gât
pe muzica unor oameni necunoscuţi ţie
sau în timp ce ei se iubesc.
Să nu te pierzi niciodată
pentru că dacă e vreun suflet pe lângă
tine,
o să te repare,
dar o să ia câteva bucăţi din tine cu el.

Bine ai venit!
Ia un loc, te aştept de 21 de ani.

1 şi 2

M-ai întrebat de ce m-am apucat de scris. O să îţi răspund aici.

Ce altceva puteam să fac, când aveam 15 ani, ţineam degetele apropiate de coaste, pentru că altfel nu puteam să îmi controlez mâinile din a tremura, şi dacă nu le opream se întindeau după lame?

Am început să umplu locurile goale lăsate de tine cu linii albastre între spaţii goale.

Pentru că atunci când trebuia să fie cineva lângă mine când mă trezesc şi visele mele se fac una cu lumina soarelui, care începe să ardă din ce în ce mai tare, şi ţigara de după sex nu mai înseamnă nimic.

Am auzit cuvinte mai frumoase în capul meu, venite din vârful pixului. Mult mai frumoase decât orice mi-ai fi spus tu vreodată.

Am schimbat pixul, şi acum scriu cu cerneală neagră, pentru că e vorba de altă poveste.

Cred că tot eşti în ceea ce scriu, până la urmă.

Nu îmi promite că o să rămâi. Nu o să rămâi. Sau eu nu o să rămân. Nu ştiu. În orice fel. Pur şi simplu, aşa se întâmplă, şi asta e. Pentru că noi nu suntem făcuţi să rezistăm, şi nici dragostea nu e. Ştiu că eşti sigur că mă iubeşti. Şi sunt sigură că aşa e. Dar nu o vei mai face. 

Respir doar de 21 de ani, şi tu ai 23 de dimineţi leneşe în oasele tale, şi mai ai puţin şi o să cazi de la marginea lumii. 

Mie mi-e dor de oameni care nu trebuiau să mă atingă. Oameni care şi-au scris numele în mine ca pe scoarţa unui copac. M-am ofilit cu greutatea de la "Adio" şi săruturi  care însemnau mai puţin decât trebuiau.Pentru că am tot căutat metode prin care să te fac să rămâi, şi atunci când credeam că am reuşit, tu adormeai lângă altcineva.

Pentru că lucrurile care dor cu adevărat, nu sunt cele care te-ai aştepta. Uneori, poţi să fii în mijlocul supermarketului şi te abţi din a vomita, încercând să îţi dai seama că nu e o idee bună să umplii tot locul de sângele care e în tine, care nu mai are ce căuta acolo, şi care e cea mai avantajoasă decizie pe care poţi să o iei când te uiţi la pâine. Lucrurile mici.

Toată lumea crede că sunt misterioasă, dar am gura pur şi simplu cusută cu părţi moarte din iubiri care nu au fost reale. Şi sunt atât de tăcută pentru că oamenii au luat prea multe din mine, încât abia pot să deschid ochii, să uit de gură, şi să realizez că cea mai urâtă parte din faptul că lucrurile mor, e că eu nu mor cu ele, ci doar mă duc la înmormântare şi să le vizitez mormântul când sunt beată. 

"Tu eşti beată tot timpul. Atât de beată că nu poţi să te mai ţii pe picioare."

Poate că nu suntem făcuţi din univers, dar oricum în interior avem sânge şi oase şi organe care la un moment dat o să ajungă să fie împrăştiate peste tot în jurul nostru, şi noi nu o să avem nici măcar cea mai mică idee ce se întâmplă.

Pentru că nu poţi să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic, că nu ne-am pus împreună bucăţi rupte din noi, eu din tine, tu din mine, eu din mine, tu din tine.