Vreau să ştiu tot ce te-a apăsat vreodată, dar dacă nu îţi mai pasă, e în regulă.
Pentru că nu mai vreau să ştiu ce gând îţi tremură pe buzele care ascund cel mai drăguţ zâmbet pe care l-am văzut de ceva timp.
S-au spart mii de raze în tavanul ăsta care a rămas la fel de negru.
Mă uit pe geam, şi mă întreb dacă ţi-a fost dor de mine în timp ce plecasei să te cauţi în atât de multe persoane şi locuri.
Proza mea ascunde ochii tăi şi lacrimile lor.
Te-ai oprit din a-ţi păsa, şi eu nu mă mai aştept la nimic.
"Viaţa în paşi, silabe în vers."
Tot ce vezi a ajuns să îţi provoace durere, nu-i aşa?
Cândva credeam că totul o să fie bine, că o să trecem peste tot, toţi şi toate.
Acum nu mai sunt sigură că mai apucăm mâine.
"I-am scris scrisori. Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Scrisori pe care le-am făcut bucăţi, sau le-am dat foc."
Era frig şi e ianuarie.
Scăparea mea e noaptea, pentru că nu mai e nicio închisoare sub pielea mea.
"Florile tale preferate s-au uscat în vaza aia în care sunt de când te cunosc. Dar le ţii acolo. Pentru că nimeni nu o să îţi mai dea altele, oricum. Pentru că în sufletul tău e mereu primăvară, sau vară. Dar în inima ta e mereu iarnă."
Societatea asta m-a făcut să-mi fie frică să mia fiu eu.
Pentru că vodka de aseara a avut gustul că o să-ţi dau mesaj mai târziu.
Nici nu ai idee cât de greu a ajuns să fie să zâmbes, sau cât de greu e să-mi placă răsăritul, când mă prinde singură, pe drumuri, făcând acelaşi drum de care sunt sătulă până la refuz.
Nişte bestii frumoase au ieşit din mine, şi acum o duc mai bine decât mine. Deşi eu le-am ajutat mereu.
E o plăcere dubioasă în a iubi persoana, sau persoane care nu iubesc.
Asta e cheia de la uşa inimii.
Trăiesc de parcă viaţa mea e un foc care arde încontinuu.
Cândva mă întrebam cum pot să trăiesc fără oamenii pe care îi iubesc, dar acum am ajuns să nu mai recunosc pe nimeni.
"Dormi liniştită, că mie nu mi-e frică."
Mi-ai spus că inimile sălbatice nu pot fi rupte. Nici nu ai idee cât de mult te-ai înşelat.
"Sufletul tău m-a ridicat din ce în ce mai sus, până nu am mai putut să cobor."
Mi-aş da ochii ca să te mai văd o dată, şi buricele degetelor ca să pot să te mai ating, fără să mă întreb dacă am înnebunit.
M-am săturat să mă nevoie de tine aici, dar să mă împac cu gândul că nu o să se întâmple niciodată.
Într-o seară mi-ai spus că nimic nu mai contează atâta timp cât mă ai.
Nu poţi să speri la ceva normal cu mine, niciodată nu am fost aşa.
"Puiule de om, o să te doară. O să te doară atât de mult, încât ţigările nu o să mai poată să facă nimic."
Ţi-am şoptit ceva frumos şi dulce în ureche, în timp ce tu te înfundai în tristeţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu