Nu renunţa la vis.

Nu renunţa fiind nedorit.

Nu renunţa la ce ţi-ai dorit.

Pentru că şi eu te vreau.

Pentru că nu se scurge nimic, pentru că nu am o inimă ca o strecurătoare.

Nu fac decât să mă împleticesc în tine.

Şi să-mi fie frică să fiu singură.

Durerea asta de cap dispare, dar casa asta nu mai e "acasă".

"Ia zi, îngere, mai poţi?"

Pentru că ai văzut ceva în toate măştile mele, care te-a făcut să vrei să vezi cum sunt de fapt.

De când m-am născut am început să mor.

Fără să am un lucru care să meargă aşa cum vreau eu de fapt.

Consumă-mi teama, şi lasă-mă să o simt pe a ta.

Pentru că am o cameră care e ca o celulă de la închisoare: pot să plec oricând, dar nu vreau, pentru că atunci când ies afară sunt prea speriată.

Dar aş face-o oricând, doar ca să pot să îţi mai simt mirosul pielii, să văd esenţa persoanei tale, nu forma ta.

Eu, sinceră să fiu, sunt ciudată şi neobişnuită.

Dar nu prea mă plac, orice s-ar întâmpla.

Dar, chiar şi aşa, tu ai reuşit să mă faci să înţeleg, din nou, că nu prea mai contează felul în care arăt, ci felul în care sunt. Pentru că suntem atât de buni împreună, infiniţi în toate momentele, perfecţi în toate imperfecşiunile noastre. Şi vreau să te fac mândru de mine, pentru că  mi-ai dat încrederea aia pe care nu am mai simţit-o de foarte mult timp. 

Suntem nişte visători, care aşteaptă să nu mai aibă niciun fel de legătură cu realitatea.