Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

vineri, 31 octombrie 2014

Repaus de sentimente?




 Navele mele s-au scufundat într-o mare de sunete.
Când m-am trezit eram singură, dar aveam tot: mâinile pline de momente pe care voiam să le schimb, şi o limbă ca un coşmar, care tăia ca o sabie.
Într-un oraş de proşti am fost atentă. Dar ei m-au rupt în bucăţi, ca un uragan.
Dă-mi terapie, pentru că am ajuns o parodie umblătoare.
Dar, totuşi, zâmbesc la orice.
Nu mi-ai fost niciodată prieten, aşa că poţi să îţi iei înapoi toată mizeria.
Mâinile îmi tremură de fiecare dată când văd persoane, când sunteţi mulţi.
Cred că să fac ceva e periculor.
Sunt doar piele şi os, dar experţii mi-au spus că sunt un dezastru.
"Nu mai fii arogantă, şi iubeşte-te singură, pentru că oricum le e mai bine fără tine."
Sunt compusă din greşeli şi defecte, mult mai mult decât ai crede.
Sunt prietenul ăla care merge cel mai în spate, pentru că oricum nu ar conta dacă aş fi în faţă, sunt mereu "prietena" şi niciodată "iubita", sunt ultima care află, sunt cea care stă o noapte întreagă trează şi se gândeşte la toate lucrurile făcute până acum. Toate greşelile.
Sunt aici pentru tine, de fiecare dată, îţi dau universul meu, şi nu îţi cer decât să fii aici şi tu. Chiar dacă nu se va întâmpla niciodată.
Nu mă cunoşti niciodată, la fel cum nu ai să ştii ce simt niciodată.
Sunt făcută pentru acţiuni din linşte.
Părul meu răşu prinde vântul în el pentru fiecare noapte de frig pe care o simţi.
Prima oră de dragoste nu se întoarce niciodată.
Mă înec în nişte ochi care sunt orbi în continuare. Orbi la tot ce pot să dau altora.
Lasă-mă să mă joc în furtuna şi zăpada din sufletul şi mintea ta.
Lasă-mi mie zilele pline de ploaie, le iau eu.
Acum ceva timp aveam un scop, aveam multe pentru care să lupt... O dată ca niciodată.
Am promis că dragostea nu moare, şi că noi doi o să le avem pe toate.
Du-te departe, pentru că a venit timpul să pleci.
Noaptea îmi caută numele.
Tu pleci, eu rămân.
Acum ceva timp aveam un vis pe care îl trăiam şi îl defineam în fiecare noapte.
Aveam totul atunci, şi abea dacă mai cădeam.
Şi ai plecat şi mi-au luat zilele de soare, zilele de ploaie, şi mi-ai lăsat doar frig şi goliciune.
Nici nu mă gândeam la o lume fără tine.
O lume în care acordurile de pian, vioara, nu or să mai îmi spună cât de multe am, ci cât de multe am pierdut.
Acum te strigă, de fiecare dată. Pentru că tu erai acolo, pentru că m-ai făcut să privesc iar cerul, chiar dacă ştiam că niciodată albastru.
Voiam să te fac mândru, pentru că mi-ai dat speranţă şi un motiv pentru care să fac tot ceea îmi spuneai că e specific mie. Pentru că m-ai pus bucată cu bucată împreună.
Şi pentru că acum îmi dau seama că lumea fără tine e una în care nu pot să văd lumina aia pe care mi-ai adus-o la picioare cu câţiva ani în lume.
Şi pentru că ai plecat din lumea aia.... 

Trimiteți un comentariu