27

"E un foc în interiorul meu care nu poate fi explicat, sau ţinut în frâu. Ştiai?"
"Nu. Şi oricum, nu înţeleg ce vrei să zici, sau unde vrei să ajungi."
"Asta pentru că nu îţi pasă."
"Eşti sigură de asta?"
"Simt asta."
"De ce?"
"Din vina ta."

Nu ar fi greu să îţi explic de ce mă faci să mă simt aşa, dar nu sunt dispusă. Pentru că ştiu că, la sfârşitul zilei, nu o să îţi pese oricum. Pentru dacă ţi-ar fi păsat destul de mult, nu aş fi ajuns să simt ce simt. Un alt paradox, în afară de cel pe care îl reprezint.

"Îmi plăcea acum câteva luni cum erau lucrurile. Când abia venisem din Vamă şi adormeam pe pieptul tău şi îţi simţeam pielea caldă cum se atinge de obrajii mei arşi de soare."
"Trezeşte-te!"

Sunt destul de sigură că tu nu ai spus asta, dar asta mi-ai transmis, poate fără să vrei. Deja nu mai mizez pe ceea ce-mi spui, ci pe ce mă faci să simt. Tăcerea e una din morţile mele, indiferent cât de conştientă sunt că indiferenţa doare cel mai tare. Cuvintele din mine nu suportă liniştea.
Spune-mi că eşti bine, pentru că mă tem că ziua de mâine e prea departe şi eternitatea se sparge deasupra capului meu.

"Asta trebuie să se termine."
"De ce?"
"Nu găsesc ce caut aici, şi nu mai găsesc nici în tine."
"Ce trebuie să se termine."
"Noi."


Mi-am luat ţigările, ţi-am lăsat pulovărul, şi am ieşit pe uşa care mă lăsa să ajung "acasă".
Nu mai caut nicio casă.

15

"Nu ai idee cât de aiurea e să pricepi şi percepi totul în simbolistică!"
"Adică?"
"Adică să stai să interpretezi fiecare vorbă, acţiune, mod de raportare al cuiva faţă de tine, indiferent de stare, dacă chiar asta vrei să faci, sau nu. "
"Poate că ai dreptate. Nu ştiu."

Invidiez noaptea, şi asta mă face să nu mai mă pot mişca. Atunci sângerez o noapte întreagă. Nu pot face oamenii să iubească viaţa. Curge sânge, curge apă, dragostea e moartă, totul e pierdut. Ai pierdut totul. Brusc, totul se schimbă, de la oameni, la ceea ce fac, cum fac. Tot. Natura există. Oamenii se pierd în luminile oraşului pe care îl iubesc şi urăsc în acelaşi timp.

"De ce taci?"
"De ce aş vorbi?"
"Frumuseţea din luminile oraşului pierdut sunt în ochii mei."
"Şi în păr."
"Urăşte-mă pentru tot ce am făcut, dar nu pentru felul în care sunt. Sau că trăiesc trectul din mormânt."


Afară plouă.

13

"Trebuie să simt ceva."
"Adică?"
"Nu sunt acasă, şi tu sigur o să pleci de lângă mine. Nu o să-mi arăţi ce nu ştiu când sclipirea din ochi o să-mi lipsească. Indiferent cât de mult ţi-aş spune eu că nu am să plec de lângă tine, şi orice altă dulcegărie de genul ăsta."
"..."
"Nu o să înţelegi că dacă te las să mă atingi, cele mai mari şanse sunt că deja consider că ai fpcut dragoste cu felul în care inima nu mi se opreşte din a bate atunci când mă gândesc la tine. Nu o să înţelegi că dacă îţi spun că sunt a ta, înseamnă că deja ai un loc în sufletul meu. Nu o să înţelegi că dacă te las să mă ai, e pentru că mintea mea, cel mai probabil, nu e capabilă să se oprească din a ţipa numele tău săptămâni la rând. Nu o să înţelegi că dacă te las să mă atingi, sunt şanse să nu mai fie nicio altă parte în mine pe care să nu o fi atins până acum."

Ştiu poveştile alea în care eventual ceva pe care îl iubeşti o să îţi fie luat, şi după nu o să faci nimic în afară de a fii întins pe podea, în afară de a plânge, să te gândeşti la toate elementele din tine, mai puţin cele ridicolde. Pentru că ştiai că o să se întâmple, şi, chiar şi mai rău, în timpul în care eşti pe podea şi plângi, te uiţi la locul în care peretele şi podeaua se ating, şi realizezi că nu ai vopsit aşa cum trebuia, de exemplu.
Şi nimic nu va mai fi de ajuns.

"De ce nu mai scrii?"
"Scriu."
"De ce nu mai scrii pe mine?"
"Nu mai am când, sau de ce."
"Adică?"
"Eu eram un ocean, tu ţi-ai încălcat promisiunile. Sari dintr-un subiect serios pe care încerc să-l discut cu tine, care sunt din ce în ce mai rare dintr-un motiv, într-unul de tot căcatul, de genul cum se numea nu ştiu ce melodie."
"Şi de ce te deranjează?"
"Pentru că m-ai aruncat între lupi, dar nu înţelegi că m-am întors cu ei după mine. Conduc haita, şi tu nu ştii."
"E imposibil."
"Nu chiar."

Dacă prietenii adevăraţi sunt cei care te înjunghie din faţă, de tine ce să zic?

"De ce nu mai zici nimic?"
"Nu maia re niciun sens. Ceva mai puţin ironic decât noi doi nu ar putea fi decât un şut fix în coaie! Crede-mă şi ală ar avea mai mult sens decât ce se întâmplă aici."

Nu, eu nu mai am şanse. Dar, din păcate, nu am nici curaj. Ştiu, sau, mai bine zis, simt că nu mai am timp, şi indiferent cât de mult aş avea nevoie de un antidot, ştiu că nimeni nu o să mi-l dea.

11

"Mă ţii trează aiurea."
"Ţi-am zis noapte bună acum 2 ore."
"Da, ştiu. Dar nu dorm."

Dă-mi tot ce ai, pentru că nimeni nu se opreşte până nu te vede că ai căzut. Nimic nu mai e de ajuns, dar nici nu are sens să încep să-ţi explic ce vreau să zic. Inima mea bate în tone, şi mii de voci îmi sună în ureche. Trage aer în piept, şi hai să dispărem, pentru că oricum nimeni nu ascultă ce ar spune oricare dintre noi.

Hai să fugim. Undeva, nici nu contează prea mult unde. Viaţa mea e un uragan, şi poate de aia nu dorm. Ia-mă de mână şi hai să găsim o cale. Prietenii adevăraţi te înjunghie în faţă.

"Promite-mi că nu o să pleci."

Arată-mi ce nu pot vedea, pentru că tu m-ai pus ăn genunchi. Cross my heart and hope to die, pentru că nu am să plec.
Eşti cam tot ce am nevoie, şi îţi promit asta, alături de faptul că eşti tot ce văd.

"Poţi să mă târăşti prin iad, atâta timp cât te ţin de mână. Te-aş urma şi acolo."

Monolog dubios pentru că prefer să tac.

"Lasă-mă să te respir, pentru că o să fiu gravitaţia ta, dacă vrei să fii oxigenul meu."
"Eşti nebună."
"Da, ştiu asta."

Din cauza unuia ca tine am ajuns să vă urăsc pe toţi. Spune-mi că mă iubeşti şi că nu o să pleci niciodată, iar apoi fa-ţi bagajele şi pleacă. Ea e copilă, tu eşti bătrân pe semne. Puţin, puţin, spre foarte mult. Nimeni nu te ia în serios când vorbeşti de boala ta. Nu, nu vreau să uit cum era la început Alături de toate primăverile din stomac.

"Ar fi ciudat fără tine."
"Crezi?"
"Sunt sigură."
"De ce?"
"Pentru că mă ataşez de oameni destul de repede. Pentru că inima mea e ca un fel de spectru, şi mă simt departe de casă."
"Vrei să pleci?"
"Arată-mi sclipirea aia din ochii care adună stele în plină zi. "

08

„Zâmbeşte.”

„De ce aş face-o?”

„Te ţin în braţe de ceva timp, nu te face să te simţi deloc mai bine?”

„Ba da, dar nu vreau să zâmbesc.”

„De ce?”

Pentru că nu am încredere în tine, pentru că mă deranjează că te uiţi după curu’ oricărei tipe, aproape care trece pe lângă tine, noi, nici nu contează. Pentru că nu am certitudinea că tu nu ai pe alta, sau că eu nu am devenit, între timp, „alta”. Pentru că suntem într-o relaţie, dar eu nu simt asta. Pentru că mi-am dus speranţele prea sus. Şi ştiu că trebuie să se lovească de pământ foarte curând. Vrei să fiu sinceră cu tine?! Nu mă suporţi când sunt trează, nu mă meriţi că sunt spartă.

„Nu vreau, pur şi simplu.”

Ai renunţat. Atât de previzibil...

„Vrei cafea?”

„ 2 beri, te rog.”

„Nu avem...”

„Banii sunt lângă uşă.”

Confuzie totală, amestecată cu ură. Mi-e dor de tine la nivelul la care te urăsc, pentru că eşti în oasele mele. Să-ţi ţip numele e inutil, ar fi mut. Să renunţ la ideea de noi e o decizie mult mai bună, poate. Aşa simt. Sper să nu fie aşa, totuşi.

„Să-mi bag pula în capul meu de proastă cu speranţele pulii!”

„Adică?”

„Unde e berea?”

„Lângă uşă.”

Simbolismul vieţii..

„Mersi.”

Să te omor ar fi uşor, dar nu s-ar compara cu moartea din mine.  Şi e vina mea, pentru că eu mă las să simt chestii, când mi-am impus să nu o mai fac. Dar pot să reneg sentimetele pe care le am, indiferent cât de mult aş vrea.

„Dacă aş pleca, m-ai căuta?”

„Următoarea.”

„Răspunde.”

„Următoarea!”

„Care e mâncarea ta preferată?”

„Sushi.”

„Ai mâncat vreodată?”

„Am făcut eu o dată, dar nu am fiert destul orezul şi nu a fost chiar aşa bun.”

„Păi şi de ce e preferata atunci?”

„Următoarea.”

„Care e ideea ta de frumos?”

„E complicat.”

„Răspunde.”

„Ţi-am răspuns.”

Dacă nu eu, atunci cine să te suporte? Întrebare retorică la care am găsi un răspuns destul de repede, şi nu ar fi aşa greu. Deja străină de ceea ce te reprezintă, de unde până unde eşti. O să şterg „noi” din tot ce mi-am imaginat.

„Ştii, nu mi-am dorit niciodată o pereche de ochi străină mie. Şi de multe ori mi-am imaginat chestii cu oamenii care nu trebuia, şi cu care nu avea niciun sens.”

„Ce căcat înseamnă asta?”

„E o discuţie fără sens. Ignoră-mă.”

Te-ai uitat pierdut, 2-4 secunde, după care ai trecut peste.

 Mi-aduc aminte când mi s-a spus „Nu te schimba niciodată.”...