Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

marți, 24 februarie 2015

24


Eşti un poem cu o inimă care bate, şi poate tocmai din motivul ăsta eu nu sunt bună la scris de poezii.
Şi nu-mi pasă dacă aş fi într-o cameră plină de artă. De ce m-aş uita la pereţi şi tavan, când cele mai frumoase culori sunt cele din ochii tăi?
Pentru că mereu o să-mi pese de tine. Chiar dacă eşti aici, sau acolo, chiar dacă mai vorbim, sau nu.
Pentru că doar eu ştiu cât am scris despre tine, câte am vrut să-ţi spun, cât de puţine ţi-am spus de fapt, şi doar eu ştiu în câte nopţi am stat şi m-am uitat la tavan, ştiind că trebuia să fii lângă mine.
Pentru că am înţeles că ar trebui să renunţ la a mă îndoi, la a-mi face griji inutile, şi să mă bucur de momentul ăsta. Care "ăsta"? Care vreau eu.
Pentru că totul o să fie bine, până la urmă.
Şi dacă nu e bine, înseamnă că nu e sfârşitul.
Pentru că viaţa asta e magnifică şi terifiantă în acelaşi timp.
Şi asta e marea tragedie.
Fără frumuseţe, iubire şi pericol, chiar ar fi uşoară.
Şi ştiu că o să vină momentul ăla, poate peste 2 ani, poate peste 12 ani, sau poate peste 2 ore, când o să îţi faci o cafea, o să pui prea mult lapte, şi o să-ţi pară rău, pentru că o să-ţi aducă aminte de ochii mei dimineaţa, când sunt o combinaţie între căprui deschis şi verde.
Şi-mi aduc aminte când ţi-am promis că o să stăm pe un acoperiş, până a doua zi, să vorbim despre tot ceea ce nu am putea vorbi în niciun loc frecventat de oameni.
Pentru că m-am îndrăgostit de oraşe în care nu am fost niciodată şi de oameni pe care nu i-am cunoscut.
Hai să rămânem tineri şi făcuţi din lumină, cu galaxii întregi în noi, şi oceane în priviri!
Ziua de azi s-a anulat. Du-te înapoi la culcare.

Trimiteți un comentariu