Da, încă te mai aştept. Şi habar nu am de ce. Când mă pierdusem în mine, erai acolo să îmi spui "Nu te schimba când deja e prea târziu."

Şi dacă m-ai suna la 4 dimineaţa, prea trist ca să mai spui ceva, aş sta cu tine la telefon, ţi-aş asculta liniştea până când adormi.

Te uiţi la mine de parcă eu am pus stelele pe cerul tău.

Nu mă întreba de ce mi-am pus încrederea în mâinile unor necunoscuţi. Nu ştiu.

Nu ştiu ce să fac, când stau să mă gândesc că cea mai bună parte din mine e alcătuită din alte persoane.

Da, m-am folosit de zilele şi nopţile pierdute prin diferite locuri, cu diferite persoane, niciodată aceleaşi, dar mereu la fel. M-au ajutat să îmi dau seama de anumite lucruri, că am prieteni minunaţi, că încă nu ştiu nimic, că mai am atât de multe lucruri de aflat, că lumea nu are nimic cu mine, eu sunt singura persoană care are ceva cu mine.

Cea mai mare slăbiciune a mea este că îmi pasă atât de mult, când nici măcar nu pot salva persoane, pot doar să le ajut să se salveze.

Mă gândesc la prea multe lucruri noaptea.

Compasiunea e în natura mea, dar în noaptea asta e ultimul nostru dans.

Am semne care îmi aduc aminte că trecutul e real, că nimic nu e sigur.

Că ar trebui să te duci acasă.

Să te repari singuri.

Pentru că eu nu pot.

Pot doar să încerc.

Am să vin la tine cu alte semne, aşa cum am venit şu până acum.

Şi am momente în care devin conştientă că m-am purtat oribil cu tine, şi totuşi îmi eşti aproape. Că eşti singurul care mă ştie aşa cum mă şti tu, că ai fost mereu acolo pentru mine, că pot să apelez la tine pentru orice, chiar dacă nu o să mai fie niciodată, cel mai posibil, ceea ce vrei tu să fie. Şi îmi place că m-ai înţeles de prima oară de când ţi-am explicat de ce nu pot să trec iar prin asta. Te-am îndepărtat maxim, dar tot ai fost acolo pentru mine când mi-am dat seama că am nevoie de tine.