Dialog la miezul noptii (III)

- Lasi ziua de maine sa doarma?

- De ce as face asta?

- Pentru ca nu ai o zi de maine.

- Ba da, chiar am. Si o am pentru ca asa vreau eu, nu pentru ca imi spui tu ca nu o am. Nu uita, suntem la fel, dar totusi diferite.

- Aici, undeva in mine, si in tine, e tot adevarul.

- Da, asta asa e. Singura diferenta dintre noi, la momentul actual, este aceea ca eu pot sa spun ca un colt al inimii mele inca mai vrea sa traiasca, pe cand tu doar te intrebi pe cine vrei sa uiti.

- Dar nu vreau sa uit...

- Ba da, si tu stii ca vrei, pentru ca daca nu voiai sa uiti nimic, poate ca inca nu mai exista niciuna dintre noi. Tu vrei sa ranesti, pentru ca ai fost ranita, vrei sa uiti, pentru ca ai fost uitata, vrei sa schimbi pentru ca te-ai schimbat, vrei sa omori pentru ca ai murit.

- Nu am murit.

- Daca nu erai moarta, pe interior adica, tu erai singura stapana, si poate ca eu nici nu mai existam.

- Si de unde stii ca nu sunt stapana?

- Pentru ca nu esti. Tu ai fost stapana acum nu mult timp, dar nu ai observat ca lucrurile in jurul tau, dar mai ales tu, cea pe care vrei sa o stapanesti, s-au schimbat, si vorbim deja de alte conceptii, alte principii, alte vise, alte realitati. Realitati in care tu nu mai ai ce sa cauti. Realitati care te-au exclus deja. Poate ca, da, si tu urasti ideea de a fi salvata, dar eu macar o accept. Tu nici macar atata lucru nu vrei sa faci.

- Si chiar crezi tu ca acum esti tu stapana?

- Nu, nu sunt. Dar eu am mult mai multe lucruri de facut decat tine. Tu ai luat in primire un corp, o constiinta, un suflet si asa daramat de lume, trist, distrus, si nu a trebuit decat sa vi si sa ajuti la sporirea acestor stari. Eu, inainte sa zic ca sunt stapana, trebuie sa "redecorez" tot locul asta. Sa iau sufletul asta si sa il ridic iar, sa iau constiinta si sa o indemn la ceva, sa fac ceva cu tot.Trebuie sa scap de multe ganduri, de la cele de sinucidere, pana la cele legate de o metoda sau alta de a strica tot ce a mai ramas. Si trebuie sa ridic tot, sa mai daram din zidurile alea pe care tu le-ai ridicat mult, mult prea sus.

- Si crezi ca ai sa poti?

- Da.

- Pune la calcul faptul ca acolo e munca mea de ani, aproape o viata intreaga. Si nu te astepta sa fie usor. Si nu te astepta nici sa reusesti. Pentru ca tu ai mai aparut de cateva ori, dar am reusit sa te fac sa dispari, o perioada destul de lunga de timp.

- Si ce te face sa crezi ca o sa poti si acum?

- Pentru ca esti slaba, si nu ai taria aia de care vrei sa dai dovada, sau pe care vrei sa o ai.

- Si de ce crezi tu ca nu as putea sa o am acum?

- Vad ca iti place sa te minti... Adu-ti aminte cat de usor te-am pus la pamant, si cat de mult ai stat acolo.

- Mai ti minte ca acum nu prea mult timp, cateva zile, poate o saptama, eram ingenucheata si am reusit sa ma ridic? Crezi tu ca nu as putea sa continui in felul asta?

- Nu cred. Stiu ca nu ai putea sa continui. Pentru ca ai mai avut ridicarile tale, si am reusit sa te pun la pamant iar.

- Crede-ma, am sa fac tot ce pot sa nu se mai intample iar asta. Pentru ca stiu foarte bine de ce e in stare acest suflet, si acest corp, si stiu ca sufletul a ramas la fel de pur ca acum ceva timp, cand inca nu existai, si nu ai reusit sa schimbi atat de multe lucruri. Si nu am de gand sa las lucrurile asa, pentru ca nu meriti asta.

- Si ce te face pe tine sa crezi ca nu as merita, sau ca o sa poti sa faci tot ce iti propui?

- Nu cred ca nu meriti, sunt convinsa de asta. Si o sa pot, pentru ca, indiferent cat de slaba as fi eu, nu am de gand sa renunt la lupta asta. Nu acum, si nu o sa pierd iar in fata ta.

- Imi place. Ai tupeu. Asta nu s-a mai intamplat pana acum. 

- Nu uita, si oamenii si lucrurile se schimba, si nimic nu ramane asa cum a fost. E o lege pura. Si nu trebuie sa pui la indoiala, trebuie sa crezi decat.

- O sa dansez cu aceasta nebunie reinnoita, pana cand o sa stiu ca totul va fi bine.

Dialog la miezul noptii (II)

- Iata-ne, din nou aici, din nou singure, prietena mea.

- Nu stiu daca ma bucur ca te vad, dar ma simt bine sa stiu ca inca mai esti aici.

- ....

- Noi nu suntem de fapt prietene.

- Stiu asta.

- Banuiesc ca ar fi fost inca singuratic daca mai stateam in locul tau.

- Adica?

- Adica, am fost si eu unde esti tu acum. Si stiu ca o camera plina e atat de goala, ca peretii devin din ce in ce mai gri in momentele alea, ca sufletul iti cedeaza, simti cum ti se opreste inima, si ca toate gandurile care mai exista sunt insignifiante. Tot ce faci pare atat de lipsit de sens, si tu ramai fara pic de speranta, si nu te mai poti gandi la nimic. Nu mai cauta raspunsuri, totul e in mintea ta. Tu deja ai murit.

- Adevarul este ca intotdeauna mi s-a parut extrem de atragatoare perspectiva unei morti subite. Stii, genul ala de moarte in care iti pierzi chiar si personalitatea. Stiu cum e sa fi lasat in spate de cei de care depinzi, stiu cum e sa nu te mai poti gandi la nimic...

- Eu stiu ca timpul nu o sa imi fie niciodata aliat, si ca poate ei nu au vrut niciodata sa ma raneasca, doar ca eu am devenit mult prea sensibila. Banuiesc ca nu e nicio persoana pe care sa dau vina. Si stiu ca o sa incep sa adun in fiecare zi bucatile pe care le-am pierdut, doar ca sa incep sa imi caut viata. Vreau sa fac din viata mea un mod de a conecta tot ceea ce a ramas deconectat, sa gasesc o "credinta" care sa ma ajute. Nu vreau sa ajung sa impart sentimente pentru cei care nu au de ce sa le primeasca, sau sa le cunoasca. Da, poate ca sunt o singuratica spanzurata de mandria mea si de nevoia mea de oameni. Vreau sa imi traiesc viata fara sa imi fie frica de contradictii, pentru ca atunci o sa incep sa ma vindec.

- Ai vazut marea, ai vazut pamantul. Ai mai vazut si lumina care iti incheie intunericul. Traiesti.

- Da, inca mai traiesc. Si pentru ca este asa, nu pot sa spun decat ca eu chiar imi doream sa traiesc. Nu pot sa mai permit nimanui sa traiesca prin mine, pentru ei. Si nici pe tine nu am sa te las sa faci asta, pentru ca tu nu crezi in mine, tu nu ai nici macar incredere in mine ca as fi in stare de ceva.

- Asta pentru ca esti mult prea sensibila pentru lumea asta, si stiu ca esti constienta de asta. Dar, chiar asa este.

- Eu sunt produsul fricii, urii si dragostei. Sunt "copilul" lor. Si am sa mor in tragedie, am sa lupt pentru ce cred. Nu mi-e rusine, si nu fac pe victima.

Dialog la miezul noptii

- Stii ca ai pacalit pe toata lumea nu?

- Cu ce?

- Cu ce esti. Pana si pe mine era sa ma pacalesti. Nu stiu cum ai reusit.

- Adica?

- Adica, am incercat atata timp sa te gasesc, iar tu reuseai sa ma convingi ca ceea ce gasisem erai tu. Dar acum m-am convins ca nu era asa. Niciodata nu a fost, si niciodata nu o sa fie.

- Tu nu esti reala, nu-i asa?

- Chiar crezi ca mai conteaza asta?

- Corect... Dar nu inteleg, de ce ai vrut sa ma gasesti, sau de ce ai inceput sa ma cauti?

- Pentru ca esti perfecta din natura, dar ai reusit sa ignori total lucrul asta, si sa uiti ce inseamna fericirea, indiferent cat de bucuroasa pari. Ai incercat atat de mult timp sa pari perfecta in toata imperfectiunea ta, incat ai ajuns sa vezi tot ca fiind defect la tine.

- Si la ce concluzie ai ajuns?

- Ca nu te cunosc.Ca nu cred ca te-am cunoscut vreodata.

-....

- Dar mereu mi-ai placut. Ai avut ceva, habar nu am ce, poate si totala ta lipsa de vointa, faptul ca acum esti la propriu ingenunchiata, indiferent cat ai zis ca nu o sa se intample asta, lipsa de tarie de care dai dovada, sau lipsa de incredere in orice, dar mai ales in tine, poate toate astea m-au facut sa vreau sa te cunosc, sa vad de ce lucrurile stau asa, de ce nu altfel. Tu nu traiesti o singura viata, tu acum traiesti mai multe vieti. Tu nu esti la singular, tu esti singulara. Tu nu esti ce vrei sa fi, dar esti cum vrei sa fi. Si admir asta la tine, chiar daca nu esti cea mai optimista, pozitivista, sau hotarata persoana pe care o stiu. Admir la tine faptul ca te-ai saturat sa fi ce vor altii, sa mergi in locul altora, sa fi un fel de non-tu.

- Astea toate sunt defecte, stii nu? Mi-e frica sa pierd controlul, asa ca ma tin prea puternic de ceva. Si fiecare pas pe care il fac, e ca o greseala. Si parca nu mai imi permit sa pierd nici macar o secunda. Pentru ca am obosit, si am devenit constienta de faptul ca vreau sa fiu mai putin decat tine, si mai mult ca mine.

- Stii ca noi doua suntem la fel nu?

- Nu, nu suntem la fel. Suntem aceeasi persoana, doar ca in alta constiinta. La mine primeaza anumite lucruri care la tine nu au pic de valoare. Amintirile tale se consuma pe sine, ale mele ma consuma pe mine. Eu nu vreau sa fiu cea pe care o aleg mereu, pentru ca eu sunt cea confuza, dar tu nu reusesti sa-mi spui ceea ce vrei.

- Esti mai mult decat vorbe, iar eu sunt mai mult decat par. Ce alegi?

- Sa fiu mai mult decat vorbe. Pentru ca eu sunt mai mult decat am fost vreodata, si nu mai am nicio alta optiune. Poate ca nu stiu pentru ce lupt, sau pentru ce am luptat pana acum, daca o sa fiu vreodata bine, dar imi ies din limite. Eu sunt cea care cade, tu o sa fi cea care ma ridica.

- De unde sti ca o sa te ridic?

- Pentru ca daca nu ma ridici, o sa cazi cu mine, si la un moment dat o sa dispari si tu cu mine. 

- Stim amandoua atat de multe una despre alta, si totusi atat de putine. Indiferent ce va fi intre noi, sau ce este, stim la fel de putin.

- Eu stiu ca atunci cand asta a inceput nu aveam nimic de pierdut, si singurele lucruri care mi-au mai ramas sunt cuvinte. Vreau sa simt si sa pot sa ating si sa vindec tot ceea ce am crezut ca e real. Vreau toata durerea pe care am simtit-o, ca si cum as fi aproape de ceva real. De locul ala in care apartin.

- Eu nu vreau ce stiu ca nu e real. Eu vreau oameni.... Dar cred ca discutia asta o sa continue in alata seara...

Culori

Nu cred ca am sa pot sa inteleg sensul vietii vreodata.

Sau, poate ca inca mai incerc sa i-l dau eu.

Totul se amesteca in rosu si gri, culorile toate s-au imprastiat...

Ganduri cum ca ai putea sa traiesti cautand picaturi de albastru.

Chiar nu mai tin minte cand am inceput sa ma tem.

Acoperita de rani. Nimanui nu o sa ii pese. Nimeni nu o sa observe.

Cand obosesc sa ma gandesc la viata, ma uit la pamant, asa cum e el acum.

Am obosit sa ma tot plimb, si poate ca asa am capatat forma, chiar si cu trecutul meu.

Ar fi mai usor daca as avea o singura forma, dar acum am mult mai multe.

Acum vreau sa am mai multe.

Cuvintele mele, care nu au fost auzite de nimeni, si-au pierdut rezonanta in pereti.

Intr-o zi eram cu cineva, in alta zi cu altcineva, uneori cu doua persoane, sau cu trei, si din nou singura.

Si sa pot sa imi amintesc asemenea lucruri ma face sa ma simt bine, si poate ca ma bucur ca pot sa simt asemenea lucruri.

"Oricat de dureros e, oricat de singuratic ar fi, continua sa traiesti ca tine insuti."

Si daca stau sa ma uit la ecranul laptopului, ma gandesc sa incep sa scriu.

Vreau sa imi reconsider prezentul, indiferent cat de important, sau nu, e el.

Cred ca acum exprim acel eu.

Sa traiesti e minunat.

Sa traiesti e suparator.

Dar, pentru ca inca mai traiesc, ma bucur. 

Din momentul in care traiesc, banuiesc ca vreau sa raman in viata.
Sufletul meu nu renunta. El refuza sa piarda. Intr-o contradictie totala cu mine.

Am scris "moarte" de atatea ori, dar nu cred ca am atins decat un sens efemer al cuvantului.
Nu, nu mai pot sa mor. Am murit de zeci de ori. O singura data am cunoscut moartea reala, fizica, si abea astept sa se intample iar.
Poate ca eu chiar sunt o figura intr-un univers paralel, si in lumea asta nu sunt nimic altceva decat o iluzie si atat. Si poate ca din motivul asta nu pot sa inteleg oglinzile. Poate ca ceva-ul ala care ma tine si nu ma lasa sa inteleg, o face tocmai pentru ca daca as putea sa le inteleg nu as putea sa mai traiesc dupa, poate ca inca nu sunt pregatita pentru asta, poate ca nu voi fi vreodata capabila de lucrul asta.
Chiar daca incerc sa inteleg gandurile cuiva, sunt constienta cat de inutil e lucrul asta. Nu pot sa imi inteleg propriile mele ganduri, cum cred ca as putea pe ale altuia sa le gasesc un sens?
Indiferent cat de apropiata mi-ar fi o persoana, nu cred ca am sa pot vreodata sa imi permit sa judec persoana respectiva. Cum nici altii nu vreau sa isi permita sa ma judece pe mine. Nu stiu ei nimic, la fel cum nici eu nu stiu nimic.
Dar o s-o fac, si o s-o facem...


O sa ma intorc, probabil, la propria mea viata.

Oamenii sunt dezgustatori.
Si cuvantul "dezgustator" e unul care suna mult prea familiar pentru mine.
Cum privesti moartea si viata?
Iti place.
Nu iti place.
Iubesti.
Urasti.

Oameni, gandirea, visele, viata, moartea, toatea astea sunt lucruri interesante.
Doar ca trebuie sa iti aduci aminte sa nu te atasezi de nimic, mai ales de oameni. Pentru ca toti monstrii sunt oameni, toti au fete prietenoase, toti umbla pe langa tine, sau tu umbli printre ei.
Timpul trece prin noi, sau noi trecem prin timp?
Noi ne traim viata, sau viata ne traieste pe noi?
Imi stiu raspunsurile la intrebarile astea doua.
Macar atat.
Sa te minti singur, sa dai vina pe altii,  sa incerci sa te salvezi pe tine si atat...
Cred ca asta e tot.
Un singur lucru avem cu totii in comun, si anume ca tuturor ne place sa cautam defectele in altcineva, si sa ne folosim de lucrul asta in asa fel incat sa ranim persoana respectiva.
Ajuta-ma sa cred ca nu sunt eu cea reala asa.

Pentru întuneric

Am tras perdelele.

Nu va mai lua mult până când vom deveni cu toţii doar nişte umbre şi ne vom cufunda în întuneric.

Mă întreb ce voi lăsa?

Bucurie, tristeţe, supărare, dragoste, ură.

Aici e vocea asta care pare să se scurgă în timp.

Scenariul îşi pierde din lumină, dar atunci când o vezi te simţi de parcă te-ai trezit din cel mai frumos vis pe care l-ai avut vreodată.

Dar până o să dispară, lasă-ne să fim unul, şi să ne bată inimile în sincron.

Înainte de sfarşit...

Nu e nicio zi de mâine cert...

Fie ca florile să se usuce în graţie.

Ăsta e momentul în care aceeaşi voce pare să se înece în propriile sunete.

Timpul nu se mai mişcă, iar apoi dispare.

Să nu te schimbi niciodată, să rămâi la fel de pur, şi să şti ce contează cu adevărat pentru tine, să nu laşi pe nimeni să te schimbe, şi să poţi să lupţi pentru tot ceea ce contează cu adevărat.

Numai şi numai pentru tine.

E o parte bună şi in egoism, atâta timp cât nu e dus la extrem.

La fel şi cu altruismul.

Să nu-ţi laşi povestea să se termine. Nici atunci când nu mai crezi că ar avea vreun motiv să continue.

Să o laşi să îşi urmeze cursul, sau să i-l dai tu. 

Pentru că nimeni nu poate lua decizii în locul tău, la fel cum nimeni nu poate să suporte consecinţele faptelor tale.

Să simţi cum îţi curge muzică prin vene, cum totul are o culoare pentru că aşa vrei tu, nu pentru că aşa s-a impus, că poţi tu să dai culorile pe care le vrei tuturor lucrurilor, indiferent cât de nebunesc pare.

Cam cât poţi să ţi un vis în viaţă?

Mi-aş dori să îmi pot înţelege propria mea transparenţă, şi să pot să o înţeleg şi pe a altora.

Dacă aş putea să mor îngropată în ceva ce s-ar vrea a fi dragoste absolută, nu mi-aş putea imagina o moarte mai placută.

Un vis e un vis efemer întru-un vis.

Ce o să mă fac în momentul în care o să mă plictisesc de mine?
O să ajung medioacră la fel ca restul lumii?
O să mai pot atunci să zâmbesc nepăsător către o zi de mâine care, poate, nici nu o să vină?
La un moment dat, am avut impresia că nu mi-a venit degeaba în minte cuvântul "moarte" atunci când am avut cea mai puternică senzaţie de moarte.
Nu ştiu dacă am şi avut dreptate, dar cert e că ştiu prea bine cât de intensă a fost.
Şi cât de reală.
Locul unde am ajuns e ceva ce am numit libertate.
Deşi mă simt mai limitată şi mai constrânsă ca niciodată până acum.
Dar parcă îmi place să ştiu că am atât de multe lucruri de aflat şi de făcut, că poate nu o să îmi ajungă o viaţă întreagă pentru tot ce vreau, că încă mai pot să spun că nu m-am pierdut total, că ceva din mine a păstrat acel ceva pe care îl are un copil când crede într-o lume perfectă şi când e total convins că lumea aia există.


Acum ceva timp mi-am propus să îmi fac inventar în amintiri, să  arunc toată bucuria din trecut, să mă concentrez pe cea din viitor şi din prezent, să mai omor trecutul.
Dar, mai presus de toate, să nu uit de mine.
Poate că atunci când o să reuşesc o să fiu mult mai diferită.
Sau poate că nu....
Voi vedea...