Untitled

" Why do i repeat myself for you? "

Am crezut intotdeauna ca o sa fiu mereu convinsa de faptul ca nu se atrag decat contrariile.

Dar, de ceva timp, am descoperit ca pot sa tin la cineva care imi seamana, cu care am destul de multe lucruri in comun, pe plan spiritual si/sau intelectual, si ca nu ma deranjeaza asta.

Doar mi-e teama.

Mi-e teama ca o sa ajungem sa ne autodistrugem, sau sa ne distrugem unul pe altul.

Inconstient.

Mi-am gasit iarasi refugiul in muzica.

Doar anumite melodii, de care se leaga atat de multe amintiri.

Nu o sa imi pun intrebarea "De ce mi s-a intamplat mie asta?"

Nu am niciun motiv.

Poate ca imi pierd din "farmec" si scrisul isi pierde, automat, din "valoare", dar niciodata nu o sa scriu ceva ce nu e in concordanta, preferabil totala, cu mine, in momentul in care scriu. Nu as putea sa fac asta.

M-am convins de faptul ca mi-am intalnit "ingerul pazitor" in prieteni.

Mai exact, intr-o singura prietena, care stiu ca o sa citeasca  asta, si ca o sa ma inteleaga, la fel cum m-a inteles in tot timpul asta de cand ne cunoastem, care nu m-a judecat niciodata, indiferent de ceea ce ii ziceam ca am facut, sau ca as face, care stiu ca o sa fie mereu acolo pentru mine, chiar si la un telefon distanta, care ma accepta asa cum sunt, ca o sa mergem impreuna peste tot, ca o sa ajungem in toate locurile in care vrem, ca o sa facem tot ce ne-am propus, ca o sa ramana la fel de frumoasa si de buna cu mine, indiferent ce i se va intampla. Pentru ca la fel cum ea a fost buna si totul meu, la fel o sa fiu si eu pentru ea. 

Pentru ca merita mai mult, mult mai mult, si pentru ca vreau s-o ajut sa ajunga ce si cum si unde vrea ea.

Pentru ca asta ar trebui sa i se intample.

O viata asa cum vrea, cum ii trebuie, si pe masura ei, si in niciun caz mediocra.

O viata care sa o faca fericita.

Pentru ca ea m-a salvat, pentru ca nu am putut sa concep ca o sa aud lucruri mai frumoase decat mi-a spus ea, pentru ca a fost langa mine si cand voiam sa o dau la o parte, pentru ca nu voiam sa o ranesc, pentru ca nu as vrea sa o ranesc vreodata. Pentru ca o apreciez si pretuiesc prea mult sa las sa i se intample ceva.

Si daca am gresit cu ceva fata de tine pana acum, sau daca am s-o fac, imi cer scuze.

Nu meriti asta si nu am vrut, si nici nu o sa vreau vreodata.

Am impresia ca m-am schimbat  mult, si poate ca prea brusc, dar nu o sa incerc sa redevin ceea ce m-a facut societatea sa fiu.

Mereu mi-am pus intrebarea "Ce si cum am fost inainte sa devin ce au vrut altii?"

Poate ca nu-mi voi gasi niciodata raspunsul la aceasta intrebare, dar o sa il caut.

Vreau sa fiu reala, sa stiu ca pot sa ma plac, ca nu o sa ma simt aiurea daca trec pe langa o oglinda, ca o sa ma accept, si ca o sa dau tot ce e mai bun din mine, chiar daca nu o sa ii pese nimanui. 

Si mi-ar placea sa fac lucruri frumoase, chiar daca nu ii va pasa nimanui.

Inchide-mi ochii si uitat-te in cele mai ascunse colturi din mintea mea, pentru ca tot ce simteam s-a pierdut in timp.

Si azi ma pierd eu.

Mi s-a spus ca nu voi supravietui, dar inca o mai fac.

Si mi-ar placea sa pot sa ajung la un anumit moment in care sa ma uit in urma mea, si sa pot spune, total sincera si mandra de mine, "Uite prin cate am trecut si inca mai sunt aici, inca mai rezist, inca mai pot, inca mai am farmecul meu."

Da, sunt produsul oamenilor care au trecut prin viata mea, si care or sa o mai faca.

Dar nu ma deranjeaza.

Chiar deloc...

Trezeste-mi sufletul

"Wel, abuse me until your heart is satisfied..."

In loc sa ne uitam la minciunile din noi, trebuia sa ne privim fix in ochi si sa recunoastem ca ne e frica.

Sa recunoastem ca amandoi voiam sa spunem atat de multe cuvinte, cu atat de putina importanta.

Nu mai am nevoie de cuvinte mari, cum nu mai am nevoie de niciun " Te iubesc " de la oricine altcineva.

Nu uita, intrun vis profund, nimic nu se termina.

Dar noi o sa incheiam cu un simplu "La revedere" pentru ca ne e prea teama sa spunem "Adio", pentru ca vrem sa avem macar speranta ca ne vom revedea, si totul va reveni la normal.

Ti-am zis ca atunci cand nu ma vei mai chema o sa se strice ceasul, si o sa se invarta invers. Ca mii de ganduri noi or sa imi umble prin minte, ca o sa imbrac totul in alb.Ca o sa gasesc cate un sens nou in chipul oricarui alt om.

Mi-ai cantat povestea, ca sa fi singur ca nu o voi uita niciodata.

M-ai dus aiurea si mi-am uitat ecoul.

Devin constienta de unele lucruri care pana acum mi se pareau atat de puerile, si acum stau sa ma intreb de ce anotimpurile sunt asa, de ce totul suna mai bine acustic, de ce minciunile sunt mult mai placute decat orice alt fel de adevar, de ce scriu cand nu ma simt comod daca stiu ca cineva citeste ceva din ce am scris deja..

Cred ca pot sa zic ca inca mai am sufletul de sticla, doar ca acum e ceva mai groasa.

Adu-mi aminte cum se respira.

Vreau sa pot sa vad totul in oameni, si sa stiu ca inca ii mai pot iubi.

Poate ca eu chiar am fost nascuta ca sa ii ranesc pe ceilalti, dar sunt mult mai nemiloasa cu mine.

Am distrus o lume la care am muncit mult prea mult.

Mi-ar placea sa stiu ca din toata parada asta o sa ramana mult mai mult decat a ramas deja, pentru ca noi ne schimbam in fiecare secunda.

Tu cine erai inainte sa iti spuna toata lumea cum trebuie sa fi?

" Sunt doar cuvinte, dar sper sa ajunga la tine, la fel cum au ajuns si notele cantate de mine. Vreau sa sti ca nu esti singura, si ca nu ai sa mai fi vreodata. pentru ca eu sunt aici. Pentru ca nu am sa las eu sa se intample asa ceva. Si poate nu o sa pot mereu sa te sun, sau sa iti dau mesaj, sau sa vorbim, dar sunt singurul care nu te va lasa niciodata, indiferent cat de cliseic suna asta. Si tu sti de ce. Niciodata nu am crezut ca o sa fie vreo persoana atat de importanta pentru mine, asa cum esti tu. Stiu, sunt mii si mii de kilometrii care ne despart, dar inima ta e aici, e acolo unde ai lasat-o, acolo unde te simti ca acasa de cativa ani. Si o sa am grija sa ramana asa totul. O sa te intorci aici, sigur o s-o faci, pentru simplul fapt ca iti urasti viata acolo la tine, pentru ca nu intelegi de ce nu ai plecat acum mult prea mult timp. Si pentru ca esti tu. Mi-a placut ca eu am gasit o fata cu un zambet trist in tine, o fata care are in continuare prea multe probleme cu ea insasi, care mereu a apartinut altcuiva, care voia mereu mai mult. Am stat si te-am asteptat intotdeauna, si stim amandoi ca asa am sa fac in continuare. Vreau sa te fac sa te simti frumoasa, asa cum ar trebui sa te simti. Nu, viata nu e plina de curcubee, fluturi, flori, zazmbete, dar alea care sunt vreau sa le impart cu tine.  Floarea ta preferata e inca intre paginile cartii pe care ai uitat-o la ultima vizita aici.

Nu ma minti spunandu-mi ca esti bine. Stiu ca nu esti. M-am prins de atata lucru, crede-ma. S-a schimbat si felul in care vorbesti, si vocea si-a pierdut din viata, si tu te-ai schimbat. Prea repede, prea brutal. Si iar simpatizezi cu aceleasi ganduri pe care voiai sa le uiti, nu-i asa? Stiu ca nu ai sa imi recunosti asta niciodata, dar adu-ti aminte ca or sa ramana semne. De cand nu ai mai dormit? Cat ai slabit? Cati nervi ti-ai facut? Cat ai stat sa plangi si sa te ascunzi? Cat de mult ai vrut sa nu te mai intorci in lumea asta, atunci cand ai fost in moarte clinica? Cat de goala te simti? Cat de indiferenta fata de sansele de a muri sau trai? Cat de mult ai vrea sa pui capul pe perna, sa te trezesti, si sa te minti iar ca asta fost un alt cosmar, desi stii foarte bine ca acel cosmar e chiar viata ta?De cat de multe din astea esti constienta? Cat de multa cafea bei, cat de mult fumezi, si cat de putin mananci?

Tu nu mai erai asa...Reusisei sa treci peste asta. De ce ai inceput iar?

Nu te-am mai vazut de ceva timp, dar fac pariu ca ai iar privirea aia goala, inexpresiva, si care m-a ingrijorat mereu...

Te rog eu, revino-ti, tu nu mai esti asa. Poti mult mai multe. " - S.Y. (asta a fost cel mai dragut lucrun din ultimele zile, nu ma puteam abtine nu il pun aici. )

Sticlos.

Ai castigat, Spune-le ca am fost fercita, si ca ceea ce eu speram e imposibil. Si ca asa a fost mereu. Ca m-am schimbat si ca stiu asta, dar nu o sa revin la ce eram.

Totul s-a terminat, nu mai am ce sa spun.

Spune-le ca as scrie in stele tot.

Si ca as plange cu zambetul pe buze.

Ca iar am ajuns sa ma repet.

Ca am ruginit de la o ploaie pe care nimeni altcineva nu o simte.

Pentru ca, poate, nu exista pentru nimeni altcineva.

Ca nu am nimic de salvat, nu mai e nimeni, si ca in oglinzi nu mai sunt la fel.

Nu sunt nimic decat un lucur care nu mai simte prea multe.

"You are a beautiful and  untamed wreck, not a messy hopeless wreck !!!!"

Iti multumesc. Esti importanta pentru mine, si imi pare bine ca nu ai plecat, si ca stiu ca esti mereu acolo pentru mine.

Striviti-ma ca pe o floare care va sta in drum.

Am chemat un nume ca al tau. Chiar daca nu vei auzi niciodata.

Topeste-te in ranile mele. 

Ai de unde alege.

Fizice, vizibile, sau psihice, invizibile.

Poate ca trebuie sa fiu "reparata"...

Poate ca nu voi fi niciodata.

Cine s-ar obosi, si fizic si mental, cine ar depune un efort ca asta?

Vocea mea stearsa e cumva mult mai importanta decat orice alt sentiment de vina.

Si atat o sa raman din aceasta parada...

Inside beast

Toata dragostea de care am dat, dar fata de care nu am niciun regret.

Daca ar fi ca totul sa se termine acum, as fi pregatita.

Macar acum putem sa iesim si sa spunem tot ce n-am spus pana acuma.

Atat mai am.

"Esti fericita?"

Asta mi se pare cea mai grea intrebare.

Pentru ca am prieteni, si o familie, la care tin mult prea mult ca sa le spun adevarul. Rad la glume, am momente in care ma simt bine, viata mea nu e oribila, s-ar putea sa fie si mult mai rau decat e deja.

Intotdeauna o sa se poata mai rau.

Dar apoi, cand e 3 dimineata, si stau singura in pat, gandindu-ma la viata, si punandu-mi tot felul de intrebari, ajung sa imi plang si sufletul.

Si brusc, sunt convinsa, sau ma conving, ca nimeni nu ma place, nimeni nu m-a placut, si nimeni nu o sa ma placa.

Cel putin, nu asa cum sunt de fapt, cand e dimineata si nu stau sa ma ascund, si ma tem de mine insumi.

Nimeni nu m-a facut sa ma urasc.

Doar am ajuns la concluzia ca merit auto-distrugerea.

Nu o sa uit niciodata discutia cu un baietel pe care am avut-o acum cativa ani, in parc.

El:" Esti cumva inger?"

Eu: "Poftim?"

El:"Mami mi-a spus ca acei oameni care au semne pe maini sunt ingeri pe acest pamant."

Eu: "Nu. Nu sunt inger."

El:" Ba da esti. Mami mi-a spus ca doar ingerii se ranesc singuri, pentru ca nu suporta viata pe pamant. Lumea asta ii distruge, si ei incearca sa se intoarca in rai. Sunteti prea sensibili pentru durerea altora, sau a voastra."

Eu:" Mama ta e foarte destepta.
El:"Da, asa e. Oricum, mami a ajuns acasa acum ceva timp. Si stiu ca e fericita acolo."

Nu, nu cred ca voi avea cum sa uit aceasta discutie.

Nu ma mai lupt cu demonii mei. Ei sunt aici ca sa ma invete unele lucruri.
In schimb, o sa stau cu ei la o cafea si o discutie, o sa le aflu numele, de ce au arsuri pe degete so zgarieturi pe picioare. Poate o sa fie si demoni ok.
Oricum, toti monstrii au fete de om, deci, de ce m-as mai complica?
As pleca de langa mine, mi-as intoarce spatele si nici ca m-as mai uita in urma. Si asta doar pentru ca m-am saturat sa imi fie frica de mine insumi, si de ceea ce as putea sa fac, daca si numai daca as avea tot curajul pe care il vreau.
Iti doresc fericire din adancul inimii, chiar daca ea e in spatele acelor lacrimi, chiar daca tu  nu esti acolo.
 Dar, totusi nu plec.
Si nu o sa plec niciodata, indiferent cate anotimpuri or sa treaca pe langa mine.
Daca dragostea distruge inseparabilul, dar nu si distanta, atunci nu e dragoste.
Printr-o piele transparenta te vad pe tine, cel care nu vrea sa fie vazut, in timp ce visele se scalda in sticla. Sticla calda, sticla rece, sticla care se sparge doar daca o atimgi.
Si inima e fragila, desi e cat pumnul unui om. Si e logic: la fel cum o sa sangerezi daca lovesti ceva cu pumnul, la fel o sa iti "sangereze"si inima in mometele de durere.
Dulci momente de durere.....

Eu m-am trezut in colivie, intr-un oras care imi canta si imi suiera in minte, cand mergem pe vant, cand aveam ochii de plumb, si cand priveam valurile cand se iubeau. Stateam ferita de ochii altora, statea fara griji. M-am gasit plansa de ploaie.
Mi-ar placea sa te rup de pe tavan, sa jur ca sufletul tau e pur, ca am incercat, sa ne inghet in timp, si sa raman o amintire amuzanta pentru cineva care oricum o sa plece.
Oamenii au si ei culori.
Culori de la emotii, trecut, prezent, viitor..

Sparge-ma in bucati si ajuta-ma sa scap de ceva ce nu am vrut niciodata!

Welcome to my life

Ai avea tupeul sa recunosti ceva ce ai gresit?

Sa iti asumi intreaga raspundere si sa suporti toate consecintele?

Sau preferi sa iti faci o autoanaliza in momentele de maxim optimism?

Atunci cand nu o sa iti gasesti defectele indiferent cat de mult ai vrea, sau ai cauta?

Consider ca un om nu se poate analiza pe sine insusi, mai intai de toate, si cu atat mai mult lumea inconjuratoare, decat in momentele de tristete.

Pentru ca nu imi pot imagina, sau mai bine zis, nu pot accepta ideea ca un om se poate gandi total sincer si fara retineri la propria persoana atunci cand simte cum ii curge fericirea prin vene. 

Pur si simplu nu pot.

In schimb, momentel de tristete, sau, de ce nu, durere, mi se par mult mai "prielnice" pentru o astfel de analiza.

Cand esti trist, nu numai propria persoana trece prin aceasta stare, ci si natura inconjuratoare, totul in jurul tau capata mult mai mult inteles ca pana atunci.

Sa stai sa te gandesti ca vei ajunge sa traiesti fara toate acele persoane care au insemnat totul pentru tine, ca toata frumusetea va disparea la un moment dat, ca poti sa stai, poti sa stai departe pentru totdeauna, ca ai atat de multe de spus, dar persoana care trebuie sa auda e atat de departe...

Habar n-am cati dintre voi, cei care imi cititi blogul, cunoasteti senzatia de totala inutilitate, dar nu numai ca si cum voi ati fi inutili, ci ca si cum totul ar fi inutil, de la cea mai mica existenta, la propria existenta.

Ca si cum astepti ceva ce sti foarte bine ca nu va veni, nu se va intampla, niciodata.

Asta e tot ce mai am, si nu cred ca voi ajunge vreodata sa regret ceva din lucrurile noi.

Dar cred ca voi regreta cel mai mult prima taietura, sau prima data cand am avut genul ala de gand pe care sper ca nu il vei avea niciodata.
Te-ai simtit ca si cum nu ai apartine in niciun loc, si tocmai de aia te incui in camera, cu muzica data la maxim, sau in liniste totala?
Ca si cum nimeni nu e acolo sa te salveze in momentele in care simti ca esti atat de aproape de a avea o cadere nervoasa...
Cati te-au mintit direct, cati ti-au zis doar ce voiai sa auzi, cati te-au abandonat, cat de des ai avut senzatia ca tot timpul ai fost aruncat dintr-o parte in alta si atat, cat de des ai zis ca nu esti destul de bun pentru ce conteaza pentru tine?
Sa te trezesti dimineata si primul tau gand sa fie "Cand si cum a inceput totul sa mearga prost?"
Ceva ce ar fi putut sa fie "dragoste" trebuia sa fie singurul lucru care exista...
Ce esti tu in fata ta?
Ce conteaza de fapt?
Imi aprind o tigara stiind ca nu ajung in acel loc numit "acasa" nici in seara asta. Si nici maine, si nici in orice alta zi. Exact ca si pana acuma.
De fapt, nici macar nu stiu unde e "acasa"...
In bratele cuiva, unde simt eu fericirea aia efemera, undeva unde ma simt total nihilista, undeva unde sa nu mai am senzatia de inutilitate, undeva unde e doar muzica, sau unde sunt prea multe carti, peste tot, nicaieri, la capatul lumii....? Poate nu voi afla niciodata, sau poate am ajuns deja acolo, dar nu realizez asta.
Ma ai unde ai vrut.
Lasa-ma sa plec.
Lasa-ma sa fiu.
Lasa-ma sa am o existenta care sa nu mi se mai para atat de falsa.
Ma asteptam la altceva, dar de data asta m-am inselat.
O voce micuta din capul meu imi spune "Acum ne distram?"
Sa astepti ceva ce sti ca nu o sa vina oricum, sa te intrebi daca viata e nedreapta, sa te bagi in datorii si sa pierzi tot ce ai pierdut, sa sti ca ai crezut degeaba in oameni, ca orizontul din fata ochilor se tot ingusteaza, sa nu mai simti placere pentru ca nu mai intelegi ce ti-ar mai putea oferi, sa incepi sa regreti ca e doar o alta zi de luni, sa asculti de alti si sa nu te mai ti de promisiuni, sa te uiti la tine si sa nu te recunosti.
Am crezut in vise, sperante, promisiuni, oameni, vorbe ...
O decaderde totala, si niciun regret pentru asta.
Sa fim la fel, dar diferiti, adapostiti, dar afara, tineri, dar speriati, fericiti, dar tristi.
Sa ma nasc din nou doar ca sa vad daca pot schimba ceva?
De ce as face asta? Poate ca asa o sa se intample si a doua oara, poate ca nu s-ar putea altfel, ca nu as merita sa fie altfel.
Fara sfarsit.
Fara inceput.
Fara voce.
Fara chip.
Fara identitate.
Fara existenta.
Si am trait atat de intens senzatia de a ajunge "acasa" incat nu am observat cat de departe eram defapt.
Oarecum, cred ca pot sa zic ca sunt "dependeta" de o soarta care nu-mi apartine.
Inchide ochii si scufunda-te in intuneric.
Pentru ca vocea ta e inca acolo, dar intr-o dimineata atat de trista, cineva iti spune "Buna dimineata!"
Sa fi atat de sigur, sau singur, incat propria ta persoana sa ti se para o minciuna nu doar pentru altii, ci si pentru tine, sa sti ca puteai mai bine, dar ai ales sa renunti, sa nu pui o intrebare pentru ca sti in adancul tau ca nu ai fi in stare sa accepti raspunsul, sau sa ii faci fata.
Noi doi impreuna separat.