Sunt tot ceea ce nu am vrut să fiu.
Eşti tot ceea ce ai încercat să nu fi.
Culeg amintiri de undeva de mult prea jos.
E un moment când liniştea asta mă sufocă.
Chestia asta mă face să mă simt goală pe dinăuntru, mult mai goală decât sunt de fapt.
Am dat de o realitate pe care nu voiam să o văd.
M-am uitat la tine fără să spun măcar un cuvânt, dar ştiam amândoi că ar fi trebuit să tac mai bine.
Mi-e frică. Mi-e o frică incontrolabilă care îmi face inima să bată isteric, şi pe mine mă face să uit să respir.
Să-mi spun că vreau să te uit... Ce nonsens egoist...
Liniştea asta mă face să înnebunesc. Pot să-mi pierd minţile?
Am căutat un număr de greşeli infinite în mine, până când am ajuns la concluzia că nu mai are rost să le număr.
Sentimentul de eternitate nu e o minciună.
Nu am nevoie acum de nici măcar un fel de "Te iubesc." . Asta vreau să aud atunci când o merit cel mai puţin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie.
Toate cuvintele...de la început până la sfârşit... au fost pentru tine.
De ce doare atât de mult dacă te ating?
Viitorul nu a fost niciodată promis...
De ce ar fi acum?
E un fel de dorinţă efemeră.
Iartă-mă...lasă-mă să dorm lângă numele tău puţin.
O să-mi arăţi un zâmbet?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu