Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

marți, 8 martie 2016

viermi de ciocolată care se scobesc în nas

Secretele noastre şi-au dat foc, ochii tăi mă înghit, şi umbrele au început să vorbească. Timpul stă pe loc, şi eu sunt somnabulă. Liniştea a devenit prea puternică şi greu de îndurat, aşa că las Youtube-ul să facă ce vrea, în timp ce stau la marginea lumii, şi mă întreb daca să mă înec, sau să dispar, pur şi simplu.

Trebuie să fiu realistă, din nou, şi să realizez că 6 luni e destul de mult, mai ales când vezi cum se scurg nopţi şi zile la rând, şi nimeni nu te ia de mână să-ţi spună să o iei de la capăt, că trebuie să reuşeşti la un moment dat. Că sunt singură, că nu am pe nimeni care să vrea să îşi piardă timpul cu mine, că toţi prietenii pe care îi consideram astfel, sunt doar o minciună frumoasă pe care o arunc în faţa singurătăţii zilnice. De parcă aş fi un dealer de singurătate şi timp pierdut.

Ştiu, aş putea să-mi mişc curu' şi să fac ceva, dar, vezi tu, nu suport să fiu singură, nu suport să fiu singură eu cu mine, şi gândurile mele. Urăsc oamenii, fără absolut nicio discriminare. Poate că sunt prietenoasă cu tine, dar aş vrea să fiu în cameră, şi să ascult muzică, sau să îţi trag un glonţ în cap. Şansele sunt cam aceleaşi. Şi atunci când vreau să fii acolo, să-mi pierd timpul cu tine, trebuie să te simţi mândru. Pentru că nu vreau asta aproape niciodată.

Lasă viermii să cânte, pentru că îmi strigă numele.

Am atâţia ani irosiţi pe educaţie, şi nimeni nu ne-a învăţat cum să ne iubim pe noi înşine, şi de ce e aşa important. Am ajuns în punctul ăla în care mă simt ca un eşec şi pentru că mănânc.

Şi tu... Tu ai putea să faci ce vrei, absolut orice vrei, oricum te-aş iubi la fel de mult.

Pentru că nu o să îţi dai seama că trăiesc fiind gata să mor, pentru că ochii mei nu o să-ţi spună niciodată că ne îndreptăm către nimic, practic.

Pentru că sub măştile astea zilnice, nu e nimic. Nu e niciun chip. Nu mai e de mult timp, poate nu a fost niciodată total definit. Şi asta pentru că niciodată nu am ştiu cine sunt, sau cum sunt, şi poate de asta mi-e frică să fiu eu. Multe din chestiile pe care le ştiu sunt doar amintiri false, pe care mi le-am repetat destul de mult încât să le cred. Şi în momentele alea în care mă întreabă cineva ce fac, sau  ce-am făcut azi, sau cu ce îmi umplu timpul pentru plăcere, sau distracţie, dau răspunsuri care să fie pe placul persoanei care mă întreabă. Pentru că nu fac nimic, fizic, dar mental fac prea multe. Mă gândesc mereu, mă iau la rost, mă descos, mă pun la loc, mă examinez din toate părţile şi pe toate straturile, şi ajung să mă urăsc. Pentru că aud liniştea, văd întunericul, şi pot să-i vindec, mai mult sau mai puţin, pe cei răniţi. Dar nu sunt în stare să fac asta cu mine. Nu pot să îmi salvez sufletul bastard, şi nimeni nu mă aşteaptă.


Mi-e frică să mă apropii, urăsc să fiu singură, şi abia aştept să nu mai simt nimic. Mă mint cu oamenii din jurul meu, mai ales cu cei care mă iubesc, sau mă plac, şi cu cei pe care îi iubesc necondiţionat, şi pentru care aş renunţa la dreptul meu de a fi vreodată fericită.

Nu am niciun castel. Nu am niciun imperiu.

Sunt atât de simplă încât îmi place să stau, să mă uit la cer, să realizez cât de mică sunt, şi să încerc să ţin greutatea lumii în continuare. Să vină valuri, să mă ia în braţe, să uit să respir.

Nu, nu e ok, şi nici eu nu sunt ok.

Ce nu m-a omorât, m-a lăsat vrând să o fi făcut. Ce nu m-a distrus, m-a lăsat ruptă în bucăţi, cu o gaură în suflet, şi neputând să mai suport liniştea.
Nu te baza pe mine, pentru că nici eu nu o fac.  Pentru că o să te dezamăgesc, mai devreme, sau mai târziu.
Dar, stai cu mine, pentru că nu pot s-o fac singură, am nevoie de tine să-mi spui că totul o să fie ok, şi că mă iubeşti. Sunt atât de simplă.
De dragul raiului, am să mă duc in iad, dacă cineva îmi cere asta.

Oamenii nu vor să mă vadă, sau să mă audă, pentru că diamantele au dispărut din oasele mele. Am sângerat toate cuvintele care mi-au fost spuse, am întors toate oglinzile pe dos, pentru că nu ştiu ce îmi arată.  Carnea are un număr infinit de curcubee în ea, şi sângele e un fel de ambrozie dubioasă pentru tot ce nu a mers bine niciodată.  Şi temperatura corpului o să scadă încontinuu, până când "Bună dimineaţa !" o să dispară. E o plăcere scârboasă în faptul că de la gât încep să putrezesc.


Cei fără de speranţă, puteţi să speraţi şi pentru mine?
Trimiteți un comentariu