Mă uitam la una din tipele din bar, care era în baia "fetelor" (pus între ghilimele pentru că suntem penibile când bem), şi pe care o văzusem la intrare. Gagicăsu' tocmai i-a dat papucii. Fără să vreau m-am uitat după ea în bar, ca să văd cum e, şi am de fiecare dată când o vedeam, bea. Şi m-am dus după ea la baie, pentru că ştiu şi eu cum e. Am fost şi eu în aceeaşi situaţie în care e ea. Şi mi-a luat aproape 5 ani, şi multe, foarte multe, mult prea multe, relaţii de tot căcatu' ca să-mi revin. Cred că ăsta e unul din puţinele momente în care împart aceeaşi baie cu o persoană, în acelaşi timp, şi nu deranjează. Mă uitam la ea, şi vedeam cât de distrusă e, şi mă gândeam că nu are sens să îi spun că totul o să fie ok, pentru că nimic nu e ok, de fapt. Nu pot să îi promit că lucurile nu o să fie naşpa, şi poate că ştie deja că lucrurile or să fie naşpa. Ea avea nevoie de el, şi eu trebuia să o calmez, să îi zic că e de ajuns, că o să treacă peste, indiferent ce crede acum. Să îi spun să se uite la mine, că aşa eram şi eu, şi când o să mă întrebe cum mi-am revenit, să îi spun de tine, şi de felul în care, la un moment dat, o să fie cineva care o să-i acopere rănile, fără să ştie.
Evident, nu am făcut nimic, doar am stat ce am stat cu ea, şi după am ieşit, după ce mi-a promis că nu îi mai e rău, şi că o să iasă în curând din baie.
Şi îmi aduceam aminte de mine, în continuare, în timp ce îmi beam berea şi priveam cum se usca ploaia, şi îl înjur pe tata în timp ce o o iubesc pe mama, şi visez să fiu auzită, şi de aia încerc poezie proastă. Visez tăcută la imposibil, pentru că nu sunt bună la nimic, în viaţa reală.
Şi, indiferent cât o iubesc, o înjur şi pe mama. O înjur pentru că provin genetic din bestii, pentru că nu mi-a spus ce să fac când vin pe jos într-un loc jegos, nu mi-a spus ce să fac când am oameni morţi în portofel şi când mă îngrozesc singură. Că nu m-a învăţat să profit de oameni, să nu îi las să mă calce în picioare, că nu mi-a explicat cum să spun "nu", că nu înţelege că ea e pentru mine cum e Fixodent pentru ochi, pentru că eu nu am explicat niciodată că nu o să fiu ce vrea ea. O urăsc pentru că nu ştiu să profit, ştiu să ajut, şi să mă dau şi pe mine, atunci când nimic altceva nu mai e de ajuns. Pentru că sunt bună, şi niciodată egoistă. Pentru că sper că regretă că nu m-a învăţat despre superficialitate, şi faptul că îţi trebuie un cont mai mare decât inima, Că regretă că mănânc cremă din aia de ciocoloată, gen Finneti, doar că mult mai ieftină, şi stau în pijamale, sub pătură, şi mă uit la Dexter, dorindu-mi să pot ucide.
Acum, când scriu asta, realizez că niciodată nu o să îşi dea seama că m-a distrus, că mi-a distrus mintea. Că m-a făcut să îmi ridic ziduri în jurul meu, m-a speriat, că mi-a fost frică să ţin la altcineva, sau să mai am sentimente. Că a fost totul legat de e a vrut el, în timp ce mie mi-era de ajuns că ţin la el. Dar, fuck it, acum mi-e mai bine, cred.
Şi îmi aduc aminte că cel mai trist lucru e atunci când îi explici cuiva ceva despre care eşti entuziasmat, şi all over your own head, şi poţi să îi simţi, fizic, cum nu le pasă, cum te judecă, cum se retrag din conversaţie. Aşa că încerci mai mult, dar oricum nu merge, aşa că te retragi, uşor, şi îi laşi să facă ce făceau, şi spui "nu mă băga în seamă".
"La ce te gândeşti?"
"Nu trebuia să fiu cu tine aici. "
Evident, nu am făcut nimic, doar am stat ce am stat cu ea, şi după am ieşit, după ce mi-a promis că nu îi mai e rău, şi că o să iasă în curând din baie.
Şi îmi aduceam aminte de mine, în continuare, în timp ce îmi beam berea şi priveam cum se usca ploaia, şi îl înjur pe tata în timp ce o o iubesc pe mama, şi visez să fiu auzită, şi de aia încerc poezie proastă. Visez tăcută la imposibil, pentru că nu sunt bună la nimic, în viaţa reală.
Şi, indiferent cât o iubesc, o înjur şi pe mama. O înjur pentru că provin genetic din bestii, pentru că nu mi-a spus ce să fac când vin pe jos într-un loc jegos, nu mi-a spus ce să fac când am oameni morţi în portofel şi când mă îngrozesc singură. Că nu m-a învăţat să profit de oameni, să nu îi las să mă calce în picioare, că nu mi-a explicat cum să spun "nu", că nu înţelege că ea e pentru mine cum e Fixodent pentru ochi, pentru că eu nu am explicat niciodată că nu o să fiu ce vrea ea. O urăsc pentru că nu ştiu să profit, ştiu să ajut, şi să mă dau şi pe mine, atunci când nimic altceva nu mai e de ajuns. Pentru că sunt bună, şi niciodată egoistă. Pentru că sper că regretă că nu m-a învăţat despre superficialitate, şi faptul că îţi trebuie un cont mai mare decât inima, Că regretă că mănânc cremă din aia de ciocoloată, gen Finneti, doar că mult mai ieftină, şi stau în pijamale, sub pătură, şi mă uit la Dexter, dorindu-mi să pot ucide.
Acum, când scriu asta, realizez că niciodată nu o să îşi dea seama că m-a distrus, că mi-a distrus mintea. Că m-a făcut să îmi ridic ziduri în jurul meu, m-a speriat, că mi-a fost frică să ţin la altcineva, sau să mai am sentimente. Că a fost totul legat de e a vrut el, în timp ce mie mi-era de ajuns că ţin la el. Dar, fuck it, acum mi-e mai bine, cred.
Şi îmi aduc aminte că cel mai trist lucru e atunci când îi explici cuiva ceva despre care eşti entuziasmat, şi all over your own head, şi poţi să îi simţi, fizic, cum nu le pasă, cum te judecă, cum se retrag din conversaţie. Aşa că încerci mai mult, dar oricum nu merge, aşa că te retragi, uşor, şi îi laşi să facă ce făceau, şi spui "nu mă băga în seamă".
"La ce te gândeşti?"
"Nu trebuia să fiu cu tine aici. "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu