"Ştii, mă gândeam că o să ajung să nu mai aud nimic..."
"De ce te-ai gândi la asta?"
"Pentru că oricum nu aud cu o ureche, şi nimeni nu înţelege, sau ştie de ce."
"Păi da, bine, dar de ce te-ai gândi la momentul când nu o să mai auzi deloc. Poate că doar nu o să auzi bine cu urechea dreaptă."
"Era mai drăguţ unde mă duceam eu, chiar dacă era un moment de negativism..."
"De ce?"
"Pentru că dacă nu aş mai auzi, în condiţiile în care ai rămâne lângă mine, ţi-aş simţi altfel mirosul, aş ştii de când eşti la uşă că o să vi acasă, aş putea să pun mâna pe tine, şi să simt tot ce e în neregulă cu tine, poate şi ce te doare, sau pur şi simplu, cum a fost ziua ta, cât de obosit eşti după ce ne futem, sau cât te calmezi dacă fumezi o ţigară, sau cum respiri după ce am fumat un cui. Şi crede-mă, într-un fel, mi-e frică dar sunt mega-curioasă de altceva..."
"Ce anume?"
"Cum am să te văd. Poate că în continuare dublu, cu imagine care tremură, sau cu totul şi cu totul altcumva."
Voiam să te mângâi, dar nu făceam altceva decât să iau în braţe cana de cafea.
Să te uiţi la mine, sau la televizor, sau să dormi. Să te lipeşti de mine, când mă întorc cu spatele la tine, să mă iei în braţe. Sau, pur şi simplu, să-mi pui capul la loc pe pieptul tău, şi să-mi dai părul la o parte, ca să nu-l mai înghiţi.
"Voiam atât de mult să vi aici, şi să o luăm de la început."
Ştiu asta."
"De ce eşti aşa?"
"Nu am absolut niciun motiv, crede-mă."
Urăsc momentele astea în care nu-mi dau seama cum ar decurge o conversaţie de-a noastră, sau despre ce am putea să vorbim, în afară de chestii de genul "Cum a fost la muncă?", sau "Ce mâncăm?", care ştim că nu o să aibă niciodată un răspuns. Îmi dau seama că nu ştiu ce îţi place, nici măcar culoarea preferată, nu ştiu de ce ţi-e dor, nu ştiu ce îţi place la mine, sau de ce vrei chestii mari, peste 2 ani, şi e şi mai dubios că nu mă deranjează, îmi alimentează nişte vise construite pe speranţele că vrei aceleaşi lucruri la care mă gândesc eu, şi mă entuziasmez aiurea, şi visele alea devin uşor-uşor planuri. Şi mă sperie chestia asta, penru că ultimele dăţi când am făcut asta a fost un dezastru total, din care nu m-am ales decât cu ani, sau luni, de suferinţă pentru nimic altceva în afară de faptul că sunt o retardată, şi că niciodată nu am umblat cu cine trebuie. Sau faptul că eşti cam la fel ca mine, mai mult sau mai puţin, şi tu eşti familiarizat cu chestii de nebunie de moment, sau măcar înţelegi ceva din anarhie, sub orice formă de-a ei, şi.... Pula mea, nu ştiu, poate nu face sens, dar deşi mă gândesc la chestii mari, şi mi-e frică de ele, aş putea să omor pe cineva doar ca să fie realitate.
"La ce te gândeşti?"
"Habar nu am de ce am scris aşa ceva...."
Deigur, mai e şi partea aia în care tot ce s-a întâmplat aici, e doar o altă discuţie pe care nu o să o avem niciodată... Nu ştiu ce imagine ai despre mine...
"De ce te-ai gândi la asta?"
"Pentru că oricum nu aud cu o ureche, şi nimeni nu înţelege, sau ştie de ce."
"Păi da, bine, dar de ce te-ai gândi la momentul când nu o să mai auzi deloc. Poate că doar nu o să auzi bine cu urechea dreaptă."
"Era mai drăguţ unde mă duceam eu, chiar dacă era un moment de negativism..."
"De ce?"
"Pentru că dacă nu aş mai auzi, în condiţiile în care ai rămâne lângă mine, ţi-aş simţi altfel mirosul, aş ştii de când eşti la uşă că o să vi acasă, aş putea să pun mâna pe tine, şi să simt tot ce e în neregulă cu tine, poate şi ce te doare, sau pur şi simplu, cum a fost ziua ta, cât de obosit eşti după ce ne futem, sau cât te calmezi dacă fumezi o ţigară, sau cum respiri după ce am fumat un cui. Şi crede-mă, într-un fel, mi-e frică dar sunt mega-curioasă de altceva..."
"Ce anume?"
"Cum am să te văd. Poate că în continuare dublu, cu imagine care tremură, sau cu totul şi cu totul altcumva."
Voiam să te mângâi, dar nu făceam altceva decât să iau în braţe cana de cafea.
Să te uiţi la mine, sau la televizor, sau să dormi. Să te lipeşti de mine, când mă întorc cu spatele la tine, să mă iei în braţe. Sau, pur şi simplu, să-mi pui capul la loc pe pieptul tău, şi să-mi dai părul la o parte, ca să nu-l mai înghiţi.
"Voiam atât de mult să vi aici, şi să o luăm de la început."
Ştiu asta."
"De ce eşti aşa?"
"Nu am absolut niciun motiv, crede-mă."
Urăsc momentele astea în care nu-mi dau seama cum ar decurge o conversaţie de-a noastră, sau despre ce am putea să vorbim, în afară de chestii de genul "Cum a fost la muncă?", sau "Ce mâncăm?", care ştim că nu o să aibă niciodată un răspuns. Îmi dau seama că nu ştiu ce îţi place, nici măcar culoarea preferată, nu ştiu de ce ţi-e dor, nu ştiu ce îţi place la mine, sau de ce vrei chestii mari, peste 2 ani, şi e şi mai dubios că nu mă deranjează, îmi alimentează nişte vise construite pe speranţele că vrei aceleaşi lucruri la care mă gândesc eu, şi mă entuziasmez aiurea, şi visele alea devin uşor-uşor planuri. Şi mă sperie chestia asta, penru că ultimele dăţi când am făcut asta a fost un dezastru total, din care nu m-am ales decât cu ani, sau luni, de suferinţă pentru nimic altceva în afară de faptul că sunt o retardată, şi că niciodată nu am umblat cu cine trebuie. Sau faptul că eşti cam la fel ca mine, mai mult sau mai puţin, şi tu eşti familiarizat cu chestii de nebunie de moment, sau măcar înţelegi ceva din anarhie, sub orice formă de-a ei, şi.... Pula mea, nu ştiu, poate nu face sens, dar deşi mă gândesc la chestii mari, şi mi-e frică de ele, aş putea să omor pe cineva doar ca să fie realitate.
"La ce te gândeşti?"
"Habar nu am de ce am scris aşa ceva...."
Deigur, mai e şi partea aia în care tot ce s-a întâmplat aici, e doar o altă discuţie pe care nu o să o avem niciodată... Nu ştiu ce imagine ai despre mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu