29

Pentru că la un moment dat am obosit. Am obosit să caut persoana aia care era singura care îmi oferea acel "acasă". Am obosit să stau toată noaptea trează, şi ziua să te învăţ.

Pentru că te urăsc pentru câtă putere ai putea avea asupra mea, pentru că ai putea să mă înveţi ca pe o carte. 

"Eşti ca o carte închisă cu indexul la vedere..."

Când cineva mi-a spus asta, mi-am dat seama că a reuşit să "citească" ceva ce era doar al meu.

Pentru că e momentul ăla când mă simt urâtă, pentru că oamenii urâţi sunt singurii care ştiu ce e frumuseţea de fapt. Din motive pe care nu o să stau să le explic, vreau să fie de la sine înţelese.

Să ai cearcăne la ochi, oboseala să fie evidentă, să nu ştii prea bine cine eşti, de ce eşti, cum eşti, dacă moartea sau viaţa te încântă, sau speranţa că în curând totul o să se termine.

Las oamenii care intră în contact cu mine să mp schimbe. Să îmi spună ce ar trebui să fac când am facturi de plătit, care să mă facă să fiu tristă, somnoroasă, să îmi pun întrebări. Să-mi dea lucruri care să calmeze o depresie continuă. Care să mă facă să înţeleg pe cine ar trebui să omor dacă ar începe un război, ce să fac când nu mai am bani, când o să-mi cadă părul. 

Dă-mi un mesaj când eşti singur.

Fă-mă să simt, dar nu din nevoie,

Fă-mă să vreau altceva, mai mult, nimic, tot.

Să îmi fie frică. Frică şi atât.

Bem ca să ne amintim, să uităm, sau pentru că nu ne cunoaştem?

Ei pleacă, tu rămâi.

Uită-te la tine, te-au tot rupt în bucăţi până acum, lumea s-a contractat şi metamorfozat încontinuu.

Tu nu.

Eşti în centru, dar sufletul tău s-a auto distrus înainte să ştii unde eşti. S-a ascuns de tine.

Pentru că munţii sunt arhitecţi, valurile sunt nori, şi norii sunt marea.

24

Pentru că e alb, spui că vrea să fie alb. Că nicio altă culoare nu ar avea cum să îi vină atât de bine.

Pentru că e alb, orice poate să fie adăugat, şi să arate bine.

Chiar şi apa dintr-o cană a devenit limpede. Şi-a pierdut toate culorile.

Eventual, oamenii corup alţi oameni. Oameni pot fi lăsaţi fără culoare de către alţi oameni. Se strâng de gât, stând amândoi pe steaua lor, care a devenit incoloră. Exact ca ei.

Cum descri timpul, când copacii se uită, trişti, la toate industriile de lângă ei?

Pămânutl e atins de o mână însângerată, fără altruism, florile s-au ofilit şi au murit. 

Şi, o dată cu acea mână, care nu are suflet,  viitorul fără păcate e omorât.

Ce fel de viaţă îţi imaginezi în societatea asta? E aia pe care o vrei? În lipta asta egoistă şi narcisistă, ce a fost vărsat nu era sânge, ci lacrimile unei planete.

Pentru că nici ploaia nu mai e atât de liniştitoare pe cât era.

Pentru că au fost prea multe furtuni in decursul unei săptămâni, şi nici măcar nu erau din natură, nu neapărat.

Te-ai obişnuit să spui că totul e bine, când ştii foarte bine că nu e aşa?

Bun venit în clubul celor care fac pe plac societăţii, pentru că trebuie să aparţină undeva, pentru că indiferent cât de mult urăsc oamenii, nu vor să fie complet singuri.

Se aude melodia ta preferată, dar nu ai curajul să dai volumul mai tare.

Ascultă micuţa bătaie a inimii tale. Nu vreau să ajungi în punctul ăla în care vrei să simţi ceva, orice. Doar să simţi ceva.

19

Albastru peste tot, şi nimic prezent în realitate.

Am adunat peste 20 de ani de realizări infime, şi am un portofoliu plin cu amintiri care nu fac decât să mă distrugă.

Dulce mormânt al tinereţii mele, cu vântul care îmi şopteşte că nimeni nu mă iubeşte.

Am murit la apus, reînviu la răsărit.

Gândul mi-a zburat la tine, dar tot nu te privesc cu ochi de fiară. Pentru că sunt aici, nu mă vezi. Două lumi diferite, să te sărut şi să simţi durerea mea, să simţi cum e să trăieşti ziua şi să te sinucizi noaptea. Să fii izolat de realitate.

Sârmă ghimpată, sau trandafir?

Nu vreau să te doară.

Pentru că, vezi tu, nu e atât de uşor pe cât ai crede. Niciodată nu a fost uşor. Nu, nu e totul în alb şi negru pentru mine, deciziile nu sunt uşoare. Caut o persoană care să ia decizii în locul meu.

24 din 24 voi scrie, chiar dacă nu am nici un fel de profit din asta.

Nu mai pot să dorm, fără să mă trezesc cu amintiri false.

Mâine de la cap, dar mă vrăjeşte noaptea.

Glasul meu în cuvinte o să rămână ca o moştenire. Pentru că nu cred că o să mai las altceva.

Durere transpusă în litere, în beţie de cuvinte, şi miros de culoarea verde.

Realitatea m-a consumat, oamenii m-au distrus.

Scriu rânduri, ca să las ceva în urmă.

Dacă am să cad, am să mă duc. Nici eu nu ştiu unde, dar nu am să mă întorc din nou. Nu se merită, sau se merită prea mult.

E ciudat că visele m-au împins în realitate, şi am strâns regrete cât pentru 1000. 

Nu ştiu nimic despre mine, şi văd totul în doliu.

Vreau o strângere de mână, şi după o strângere de gât.

Scrisoare din trecut

"

Dragă eu din viitor,

               Sper că azi eşti persoana care mereu ai vrut să fii. Sper că ai reuşit să duci până la capăt orice ţi-au zis ei că nu o să poţi niciodată să faci. Câte vieţi schimbi într-o zi? Vorbeşti pentru ce e adevărat, sau stai acolo şi îţi regreţi liniştea, în continuare? Sper că eşti ce eu nu sunt. Sper că vorbeşti cu o voce atât de puternică, încât toţi ceilalţi din jurul tău o aud, chiar şi atunci când nu vorbeşti. Vreau ca tu să trăieşti de parcă tu eşti singura capabilă să facă o diferenţă, şi să îmbrăţişezi abilitatea asta în cel mai bun mod posibil. Nu ai nevoie ca numele tău să fie scris într-o carte de istorie, dar ai nevoie să trăieşti ca să îţi faci cuvintele să dea viaţa celor care credeau că nu o merită.
             Când citeşti scrisoarea asta, sper să fii undeva departe, unde toate ţelurile anterioare pot fii făcute realizări. Sper că îţi mai aminteşti trecutul, şi că dai mai departe povestea ta celor care au nevoie să o audă- ca să le arăţi că nu sunt singuri. Sper că ai ajuns să ai viaţa aia fericită, mai bună, despre care visai cu ochii deschişi când erai mai mică. Sper că toate visele tale au devenit realitate, şi sper că toate coşmarurile ţi s-au dizolvat în adâncimile trecutului tău şi că nu te mai bântuie. Sper că într-o bună zi o să-ţi dai jos masca aia care ascunde adevărul. Că ai dărâmat zidurile pe care le-ai construit, şi că ai ajuns să poţi să ai încredere în cineva- să ai încredere cu adevărat- undeva de-a lungul călătoriei tale.
               Sper că te uiţi în oglindă cu un mic, dar devărat, zâmbet pe faţă pentru că eşti mândră de ceea ce vezi. Sper că ai învăţat să treci de anxietatea aia care te sufoca. Sper că acum vezi lumea asta dintr-o altă perspectivă, şi că ai învăţat să te bucuri mai mult de soare, şi mai puţin de ploaie, Mai mult, sper că ai învăţat să vorbeşti. Să vorbeşti cu o voce care trebuie auzită; o voce care să poată să pună cuvintele în jurul unei inimi, atunci când are cea mai mare nevoie de asta. Sper că eşti fericită, că îi înveţi pe ceilalţi, care sunt ca tine cea veche, să fie şi ei fericiţi. Sper că eşti cine şi cum ai vrut mereu să fii.
     

        Cu sinceritate,

Trecutul tău.