Mergem printre noi înşine, căutând un drum spre casă.

Uşor, poate că încă mai trăiesc.

Nici nu ai idee de câte ori voiam să-ţi dau un mesaj, sau să te sun, şi să îţi spun că îmi e dor de tine. Că mi-e dor de cine şi cum eram când eram cu tine. Dar de fiecare dată îmi aduceam singură aminte că nu îţi pasă deloc, chiar absolut deloc, de nimic din ce voiam eu să îţi spun.

Am mers în cele mai aiurea baruri, în speranţa că o să se întâmple ceva, că o să mor, sau ceva. Dar nu am făcut decât să mă îmbăt iar.

Am natură, poezie, artă, lume, scris. Şi dacă nici astea nu mai îmi sunt de ajuns, atunci ce o să mai fie?

Sunt fata aia de care nu ştia nimeni până nu era să mor. Şi atunci, toţi au realizat că eram în acelaşi liceu, şi aveam aceleaşi ore.

Nu, nu sunt bine. Sunt doar "aici". Şi asta e teribil.

Pentru că nu pot să îmi rup o pagină din viaţă, aşa că trebuie să ard toată cartea.