Deja nu mai ştiu dacă vreau să mă înec cu dragoste, vodkă, sau în mare.

Cred că e adevărată expresia aia că oricine acordă timp altor persoane e frumos, şi poate tocmai din motivul ăsta te-am văzut aşa. Atunci când te-am rugat să ai grijă cu mine, pentru că uneori sunt tristă, şi nici eu nu ştiu de ce.

Am ajuns la concluzia că o dată cu trecerea timpului, lucrurile devin din ce în ce mai plictisitoare. Şi eu nu fac decât să mă schimb, în timp ce nimic altceva nu o face.

Hai să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic până acum, să o luăm de la capăt. Cu tot.

Nu pot să-mi imaginez că altcineva ar ştii toate lucrurile aiurea şi rele din viaţa mea, şi să îi pese la fel de mult. Nu pot sa cred asta, pur şi simplu.

Pentru că e destul de greu şi să realizezi că nu însemni nimic. Că, într-o zi, nimeni nu o să mai aibă nevoie de tine, deşi tu eşti acolo, aşteptând să te dai.

Toţi avem motivele noastre. Unii beau, alţii se droghează, alţii fumează, şi unii se îndrăgostesc. În sfârşit, fiecare moare din alte motive.

" Anii au fost cruzi cu tine, nu te-am văzut niciodată atât de înfrântă. Şi ştii că trebuia să te aştepţi la asta, să te simţi atât de lipsită de speranţă, cum te simţi acum, când e 3dimineaţa şi noi doi stăm de vorbă. Poate că şi eu trebuia să mă aştept la asta, pentru că te-ai prins în propria ta mizerie. Pentru cî pe undeva între dragostea de sine şi ura de sine ai ajuns la concluzia că e mult mai bine să te distrugi singură." 

Limba mea e tatuată pe forma dinţilor.

O faţă de înger şi  gândurile diavolului.

Mai ştii? Vorbeam într-una, şi acum  nu am mai vorbit de ani.

Seri de siringi şi colagen.

Uneori chiar mă întreb dacă mai treci pe aici şi îţi dai seama că încă scriu de tine.

Am vrut, la un moment dat, să pot deveni poet, ca să pot dormi sub poduri.

Vorbesc deschis ca un cuţit înfipt, şi vorbesc cu băieţi, la modul ne căutăm caracterul unul în altul.

Unde era?

Ce faimă şi ce spaimă? Eu m-am îmbrăcat în nimeni, pentru că e cea mai comodă haină.

Copil fiind am realizat că visele sunt grele ca plumbul.

Eu scriu despre Fiinţă, şi par ridicolă.

Dar tu, fără Facebook nu ştii cine eşti.

Când scriu creez monştii şi planete şi universuri întregi.

Mi-am anulat tot talentul scriind la blogul ăsta, am învăţat cele mai multe lucruri şi lecţii de la oamenii ăia care par că nu sunt în stare de nimic, care sunt mult mai mult decât tot.

Pasărea asta e a mea, captivă în cuşca mea toracică, pentru că afară e mult prea frig.

Dincolo de toate, undeva sub noi, şoareci şi fantome, ăştia suntem noi toţi.

Am ajuns să fiu o casă bântuită de toţi care nu mai sunt, pentru că i-am păstrat în mine.

Am un talent incredibil de a trezi curiozităţi şi de a face oamenii să se deschidă în faţa mea.

Sunt Soarele şi Luna.

Tu trebuie să începi să încerci să vrei să fii.

Cafeaua mea e sursa de inspiraţie, iar un rând scris ştie cel mai bine.

Oamenii au făcut din Iadul ăsta un Paradis, unde totul e gol şi infinit.

Eu sunt acolo unde timpul se termină şi aş vrea să fiu şi eu normală.

Am să scriu iar mai apoi am să regret, chinuită de inutilitate.

Mi-e dor de apelurile tale, chiar dacă mă trezeai din somn, chiar nu mă deranja, şi mă bucuram că mă sunai pe mine dintre atâţia oameni.

Când tot era simetric.

M-ai ajutat atât de mult, dar nu am ştiu să îţi mulţumesc. Nu mă mir că ai plecat.

"Dacă ai să rămâi, promit să te iubesc."

Mai ţin minte şi acum când mi-ai zis asta.

Doare atât de rău încât mă simt ca acasă.

Scriu cu toate cuvintele pe care nu o să le pot folosi vreodată.