Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

miercuri, 18 iunie 2014

Mamă, ajută-mă că mi se scurge viaţa prin degete.
Trăiesc aici mamă, chiar dacă e un oraş din care oricine ar pleca cu tot dragul, eu îl iubesc. Pentru că e haos în toată ordinea lui, mereu are o poveste fascinantă. Metrou, RATB, parcuri, vodkă pe afară, discuţii despe illuminati, pet-uri de bere,minţi de copii maturizaţi aiurea, adulţi care sunt mai infatili decât mine, viaţă de artist, infinită glorie, căderi pe pantă.
Trăiesc prin buzunare, exact ca o molie.
Colegii de cameră, colegii de la bar, colegii de salon de la spital, nopţi pierdute pe lângă spitalul de nebuni, discuţii la miezul nopţii care au înecat toată luna în ele.
Pleacă din centru.
Te aşteaptă o întreagă ţară să pleci de acolo, ştii nu?
Adultul creativ e copil care a supravieţuit.
Oamenii s-au întors împotriva mea atunci când i-am tratat cum m-au tratat ei pe mine.
Un sărut pe un spate cald, a însemnat lumea pentru mine.
Viaţa e peste tot, viaţa e în apă şi în foc, în astral şi-n concepte, în kintesenţă şi dorinţe.
Mamă, nu mă mai întreba ce vreau să fiu când mă fac mare, pentru că oricum nu te interesează decât dacă e ceea ce vrei tu.
Nu-ţi trăi viaţa prin mine, lasămi-o mie, lasă-mă să o trăiesc eu, aşa cum ştiu, aşa cum vreau.
Am crescut crezând că nimeni nu o să se îndrăgostească de mine, şi de aia am ajuns să mă urăsc, să mă autodistrug. De aia am o personalitate făcută din teorii, teste, medicamente, şi acum, am ajuns să nu mă mai ajute sau salveze nici măcar ele.
V-aţi înşelat. Trebuie să vă fi înşelat. Dacă nu e aşa, cum de încă mai sunt aici?
Am crescut cu boala din mine, am ajuns să o iubesc, să  nu pot să mai fiu fără ea.
Cu toţii murim. Ideea nu e să trăieşti pentru totdeauna, ci să creezi ceva care să o facă.
Când m-aţi întrebat ultima dată ce vreau să ajung, am zis că vreau să fiu scriitoare. Mi-ai spus să aleg ceva mai realistic, prin care să nu renunţ la ceva ce nu mi-a aparţinut niciodată. De ce e visul meu atât de dispersabil? De la 12 ani până acum mă urăsc, pentru că am ales visele altora să le fac realitate, nu ale mele. Frustrarea din mine a ajuns atât de puternică, încât mi-am promis să nu  mai desenez, să nu mai cânt la chitară, să mă dedic scrisului. Mi-am transformat visul în realitate? Nu cred. Nu ştiu. Dar nu renunţ.


Trimiteți un comentariu