Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

joi, 9 martie 2017

Punct

" Mă întrebam cum de totul a mers prost, și dacă e vina mea. Dar ai plecat și m-ai lăsat în trenuri care duc spre nicăieri. Puteam fi tot, și puteam avea tot."
" Da, bine, am recunoscut că e vina mea. Vorbim despre altceva? "
" Ai zis sa fim prieteni, dar prietenia dintre noi nu există, și oricum nu poți discuta decât chestii de suprafață cu mine. "

Dacă aș fi fost bine, aș fi stat să dansez, sau măcar sa admir oamenii care o fac, dorindu-mi să fiu așa dezinvoltă. Dar, după cele mai proaste zile vin cele mai bune nopți, nu? Păcătoșii nu dorm niciodată, până la urmă.

Mi-a întrat frigul în oase, și eu mă prefac că e altceva în mine, în afară de frig și goliciune. Iar viermii... O, viermii ăia nenorociți, cu moliile care dau târcoale fără niciun fel de țintă! Ei caută chestii în mine, în interiorul meu. Ei cred că mai am ceva de oferit. Și trebuie să le dau ceva, altfel mă mănâncă de vie. Ei nu înțeleg ca mi-am rupt aripile acum prea mult timp și de atât de multe ori, încât nu mai au cum să crească. Nu înțeleg sângele de pe mâinile mele, nu știu ca ăla e vinul pe care eu îl ofer ca sacrificiu pentru a-mi lua sufletul înapoi. Orice Dumnezeu există se pune în genunchi în fața păcatelor mele, în fața crimelor mele, în fața urii pe care o nutresc pentru mine. Se pune în genunchi pentru că a muncit atât de mult ca eu să fiu așa, și asta e tot ce urăsc pe lumea asta. A pus ani de muncă, a muncit încontinuu, iar eu încerc sa distrug tot.
Cred că nu mai am mult, oricum.

Dar, dacă toți nenorociții ăia ajung în rai, le dau foc. Lor sau podului pe care trebuie să-l treacă. Pentru milioanele de tăieturi de hârtie pe care le am, pentru aripile mele tăiate.

" Nimic din ce zici nu are sens, și chiar dacă ar avea, preferi să nu spui. "

În spatele minții mele nu mai există griji. Acolo dorm încontinuu și uit de tot. Acolo culorile au gust și sunetele au arome.
Îmi sclipesc ochii, în multe ocazii, dar nimeni nu știe că eu nu mai am speranțe. Le-am dat altora, care aveau nevoie de ceva, orice, o lumină care să le dovedească faptul că încă se mai poate. Și cât de naivă am fost să cred că și ei ar face la fel pentru mine.

Eu nu mai am scrupule și tu nu mai ai apărare.

Trimiteți un comentariu