Totul este la fel oricat de mult timp ar trece. Nimic nu se schimba si chiar daca s-ar intampla asta , nu s-ar observa. si dupa cum spunea cineva:
"Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd."

marți, 14 martie 2017

Șapte zile de noapte

" Oh, dragule, ce am făcut? Ai auzit ce zic vecinii, și toți oamenii care mă știu? Că mi-am pierdut sufletul, și că de aia nu mai zic nimic. De aia curge sânge pe scurgerile blocului. Că am stat prea mult timp departe, că zilele mele au devenit întunecate, și inima mea e de piatră. Dumnezeu și universul oricum nu mă ascultă. Am auzit viermii cum se roagă pentru mine. Și fluturii vin din când în când să-mi ia arma din mână. Dar ei nu știu ca rănile se scaldă în lumina soarelui. Ei nu știu nimic. Încerc să scot din mine corpurile care nu înseamnă nimic. Voiam să-ți dau ceva unic, superb. Dar am ajuns ca un câine maidanez care e luat la picioare de oricine. Și iadul și-a lăsat ușile deschise pentru mine, și Dumnezeu și universul m-au aruncat de pe scări. Aș putea să cer îndurare, dar nu are rost. Tot acolo o să ajung, oricum. Fluturii mi-au zis ca poate după ce mori nu e liniște și nici nu sunt țipete. Că poate e durere, sau că nu o să mai simt nimic. Dar ei nu au idee că eu nu sunt nimic nici acum. Și că să stau așa, dar în neființă e cel mai plăcut lucru pe care mi-l pot imagina acum. Știi, mă gândeam la un moment dat la faptul că eu nu prea am stat singură mai deloc, întotdeauna am avut pe cineva care să-mi ia gândul de la toată ura pe care o nutresc pentru propria mea persoană. Și că tocmai pentru chestia asta am avut pe cineva. Și acum, aș încerca asta din nou, poate cu puțin noroc și pot să simt ceva mai mult decât nimicul din mine.

Ființă nulă, ar spune Kazi Ploae acum.

Ce ironie frumoasă, să ajung tot ce nu am vrut.

Navele mele s-au scufundat într-o mare de sunete, și când m-am trezit am realizat că sunt singură și nu am nimic în afară de o mână de amintiri pe care aș vrea să le schimb, o limbă care-mi taie cuvintele și că degeaba sper la un uragan de emoții.
Aș vrea să spun că am plecat pur și simplu, fără să spun cuiva. Dar nu am cum. Nu pot să spun nimic, pot doar să plec. Pot să mint, să mă mint pe mine. Să fiu ultima care află orice. De ce nu mi-a spus nimeni unde să merg în noaptea asta?
Ce prostie... Cine să-mi spună?"

Aștept liniștea. Să-mi deschid ochii și să realizez ca degeaba glorific sentimentele.

Trimiteți un comentariu