8:05 PM - 12:19 PM

"Fii şi tu mai bună, fiecare are luptele lui de purtat."
"Sunt mai blândă decât crezi, doar că ştiu că nu se merită să o arăţi oricum. La fel cum tu nu faci complimente aiurea."

Dă-mi tricoul jos, muşcă-mă de umeri, pentru că nu contează că nu mergem pe bulevard, şi că nu ai întunericul în păr. Mereu ne-am prefăcut că suntem îndrăgostiţi, şi acum nu mai e de ajuns. Mereu am ajuns fix la mometul potrivit către "nicăieri" şi "oriunde". Acum stăm la lumini roşii, călare pe lună.

"Orice ai face, nu pleca. Atât îţi cer."
"Adică? Sau, de ce?"
"Pentru că dacă pleci, lasă că pleci tu, să zicem că sunt pregătită pentru asta. Ştii, no expectations, no disappointments", sau, habar n-am, disappointed but not surprised. Despre ce vorbeam?"
"Să nu plec. Acolo ai rămas."


(mi-ar plăcea să cred că chiar ai fost atent, şi ştiai despre ce vorbeam)

"Aşa, da! Lasă că pleci tu, dar o sa iei cu tine toate visele mele, toată viaţa pe care mi-am petrecut-o în tine, ai lua toată puterea mea de a mai visa. Ai lua planuri, ani care trec, ani în care totul e în regulă, atâta timp cât ştiu că la sfârşit de zi, o să mă uit în ochii tăi, indierent dacă ai nervi, eşti cu curu în sus, sau sunt eu cu curu în sus, sau în care adormim exact după ce ne futem.Ani în care mă acopăr cu tine. Poate că nu zâmbeşti mereu când te uiţi la mine, poate iar ai uitat când e ziua mea, sau cum mă cheamă, de fapt. Ani în care nu-ţi fur libertatea, nu te forţez să mă iubeşti, în care nu îmi strici zilele de vineri. Ani în care să fii în continuare aici, şi să vedem unde ne duce asta. Nu vreau să mă duc acasă, şi să nu fii şi tu acolo."

Linişte, amândoi aveam nevoie de timp. Sau poate că nu.

Să lăsăm noaptea să curgă peste noi. Să fim treji în continuare, chiar dacă nu se întâmplă nimic interesant aici. Trebuie să fii ce trebuie, vreau să fii ce trebuie. Să găsim un drum fără nume, şi să-i dăm numele nostru. Nu trebuie să mergem acasă, nu trebuie să mergem nicăieri. Să se facă toate străzile verzi şi roşii, şi să vrei acelaşi lucru ca mine.

Să ne facem una cu marea.

şosetă

Mă uitam la una din tipele din bar, care era în baia "fetelor" (pus între ghilimele pentru că suntem penibile când bem), şi pe care o văzusem la intrare. Gagicăsu' tocmai i-a dat papucii. Fără să vreau m-am uitat după ea în bar, ca să văd cum e, şi am de fiecare dată când o vedeam, bea. Şi m-am dus după ea la baie, pentru că ştiu şi eu cum e. Am fost şi eu în aceeaşi situaţie în care e ea. Şi mi-a luat aproape 5 ani, şi multe, foarte multe, mult prea multe, relaţii de tot căcatu' ca să-mi revin. Cred că ăsta e unul din puţinele momente în care împart aceeaşi baie cu o persoană, în acelaşi timp, şi nu deranjează. Mă uitam la ea, şi vedeam cât de distrusă e, şi mă gândeam că nu are sens să îi spun că totul o să fie ok, pentru că nimic nu e ok, de fapt. Nu pot să îi promit că lucurile nu o să fie naşpa, şi poate că ştie deja că lucrurile or să fie naşpa. Ea avea nevoie de el, şi eu trebuia să o calmez, să îi zic că e de ajuns, că o să treacă peste, indiferent ce crede acum. Să îi spun să se uite la mine, că aşa eram şi eu, şi când o să mă întrebe cum mi-am revenit, să îi spun de tine, şi de felul în care, la un moment dat, o să fie cineva care o să-i acopere rănile, fără să ştie.

Evident, nu am făcut nimic, doar am stat ce am stat cu ea, şi după am ieşit, după ce mi-a promis că nu îi mai e rău, şi că o să iasă în curând din baie.

Şi îmi aduceam aminte de mine, în continuare, în timp ce îmi beam berea şi priveam cum se usca ploaia, şi îl înjur pe tata în timp ce o o iubesc pe mama, şi visez să fiu auzită, şi de aia încerc poezie proastă. Visez tăcută la imposibil, pentru că nu sunt bună la nimic, în viaţa reală.
Şi, indiferent cât o iubesc, o înjur şi pe mama. O înjur pentru că provin genetic din bestii, pentru că nu mi-a spus ce să fac când vin pe jos într-un loc jegos, nu mi-a spus ce să fac când am oameni morţi în portofel şi când mă îngrozesc singură. Că nu m-a învăţat să profit de oameni, să nu îi las să mă calce în picioare, că nu mi-a explicat cum să spun "nu", că nu înţelege că ea e pentru mine cum e Fixodent pentru ochi, pentru că eu nu am explicat niciodată că nu o să fiu ce vrea ea. O urăsc pentru că nu ştiu să profit, ştiu să ajut, şi să mă dau şi pe mine, atunci când nimic altceva nu mai e de ajuns. Pentru că sunt bună, şi niciodată egoistă. Pentru că sper că regretă că nu m-a învăţat despre superficialitate, şi faptul că îţi trebuie un cont mai mare decât inima,  Că regretă că mănânc cremă din aia de ciocoloată, gen Finneti, doar că mult mai ieftină, şi stau în pijamale, sub pătură, şi mă uit la Dexter, dorindu-mi să pot ucide.

Acum, când scriu asta, realizez că niciodată nu o să îşi dea seama că m-a distrus, că mi-a distrus mintea. Că m-a făcut să îmi ridic ziduri în jurul meu, m-a speriat, că mi-a fost frică să ţin la altcineva, sau să mai am sentimente. Că a fost totul legat de e a vrut el, în timp ce mie mi-era de ajuns că ţin la el. Dar, fuck it, acum mi-e mai bine, cred.

Şi îmi aduc aminte că cel mai trist lucru e atunci când îi explici cuiva ceva despre care eşti entuziasmat, şi all over your own head,  şi poţi să îi simţi, fizic, cum nu le pasă, cum te judecă, cum se retrag din conversaţie. Aşa că încerci mai mult, dar oricum nu merge, aşa că te retragi, uşor, şi îi laşi să facă ce făceau, şi spui "nu mă băga în seamă".

"La ce te gândeşti?"
"Nu trebuia să fiu cu tine aici. "

viermi de ciocolată care se scobesc în nas

Secretele noastre şi-au dat foc, ochii tăi mă înghit, şi umbrele au început să vorbească. Timpul stă pe loc, şi eu sunt somnabulă. Liniştea a devenit prea puternică şi greu de îndurat, aşa că las Youtube-ul să facă ce vrea, în timp ce stau la marginea lumii, şi mă întreb daca să mă înec, sau să dispar, pur şi simplu.

Trebuie să fiu realistă, din nou, şi să realizez că 6 luni e destul de mult, mai ales când vezi cum se scurg nopţi şi zile la rând, şi nimeni nu te ia de mână să-ţi spună să o iei de la capăt, că trebuie să reuşeşti la un moment dat. Că sunt singură, că nu am pe nimeni care să vrea să îşi piardă timpul cu mine, că toţi prietenii pe care îi consideram astfel, sunt doar o minciună frumoasă pe care o arunc în faţa singurătăţii zilnice. De parcă aş fi un dealer de singurătate şi timp pierdut.

Ştiu, aş putea să-mi mişc curu' şi să fac ceva, dar, vezi tu, nu suport să fiu singură, nu suport să fiu singură eu cu mine, şi gândurile mele. Urăsc oamenii, fără absolut nicio discriminare. Poate că sunt prietenoasă cu tine, dar aş vrea să fiu în cameră, şi să ascult muzică, sau să îţi trag un glonţ în cap. Şansele sunt cam aceleaşi. Şi atunci când vreau să fii acolo, să-mi pierd timpul cu tine, trebuie să te simţi mândru. Pentru că nu vreau asta aproape niciodată.

Lasă viermii să cânte, pentru că îmi strigă numele.

Am atâţia ani irosiţi pe educaţie, şi nimeni nu ne-a învăţat cum să ne iubim pe noi înşine, şi de ce e aşa important. Am ajuns în punctul ăla în care mă simt ca un eşec şi pentru că mănânc.

Şi tu... Tu ai putea să faci ce vrei, absolut orice vrei, oricum te-aş iubi la fel de mult.

Pentru că nu o să îţi dai seama că trăiesc fiind gata să mor, pentru că ochii mei nu o să-ţi spună niciodată că ne îndreptăm către nimic, practic.

Pentru că sub măştile astea zilnice, nu e nimic. Nu e niciun chip. Nu mai e de mult timp, poate nu a fost niciodată total definit. Şi asta pentru că niciodată nu am ştiu cine sunt, sau cum sunt, şi poate de asta mi-e frică să fiu eu. Multe din chestiile pe care le ştiu sunt doar amintiri false, pe care mi le-am repetat destul de mult încât să le cred. Şi în momentele alea în care mă întreabă cineva ce fac, sau  ce-am făcut azi, sau cu ce îmi umplu timpul pentru plăcere, sau distracţie, dau răspunsuri care să fie pe placul persoanei care mă întreabă. Pentru că nu fac nimic, fizic, dar mental fac prea multe. Mă gândesc mereu, mă iau la rost, mă descos, mă pun la loc, mă examinez din toate părţile şi pe toate straturile, şi ajung să mă urăsc. Pentru că aud liniştea, văd întunericul, şi pot să-i vindec, mai mult sau mai puţin, pe cei răniţi. Dar nu sunt în stare să fac asta cu mine. Nu pot să îmi salvez sufletul bastard, şi nimeni nu mă aşteaptă.


Mi-e frică să mă apropii, urăsc să fiu singură, şi abia aştept să nu mai simt nimic. Mă mint cu oamenii din jurul meu, mai ales cu cei care mă iubesc, sau mă plac, şi cu cei pe care îi iubesc necondiţionat, şi pentru care aş renunţa la dreptul meu de a fi vreodată fericită.

Nu am niciun castel. Nu am niciun imperiu.

Sunt atât de simplă încât îmi place să stau, să mă uit la cer, să realizez cât de mică sunt, şi să încerc să ţin greutatea lumii în continuare. Să vină valuri, să mă ia în braţe, să uit să respir.

Nu, nu e ok, şi nici eu nu sunt ok.

Ce nu m-a omorât, m-a lăsat vrând să o fi făcut. Ce nu m-a distrus, m-a lăsat ruptă în bucăţi, cu o gaură în suflet, şi neputând să mai suport liniştea.
Nu te baza pe mine, pentru că nici eu nu o fac.  Pentru că o să te dezamăgesc, mai devreme, sau mai târziu.
Dar, stai cu mine, pentru că nu pot s-o fac singură, am nevoie de tine să-mi spui că totul o să fie ok, şi că mă iubeşti. Sunt atât de simplă.
De dragul raiului, am să mă duc in iad, dacă cineva îmi cere asta.

Oamenii nu vor să mă vadă, sau să mă audă, pentru că diamantele au dispărut din oasele mele. Am sângerat toate cuvintele care mi-au fost spuse, am întors toate oglinzile pe dos, pentru că nu ştiu ce îmi arată.  Carnea are un număr infinit de curcubee în ea, şi sângele e un fel de ambrozie dubioasă pentru tot ce nu a mers bine niciodată.  Şi temperatura corpului o să scadă încontinuu, până când "Bună dimineaţa !" o să dispară. E o plăcere scârboasă în faptul că de la gât încep să putrezesc.


Cei fără de speranţă, puteţi să speraţi şi pentru mine?