Aproximativ 2015

Încă un an dus, fumat, băut, pierdut, învăţat, schimbat, preconceput.

Am câteva poveşti cu care dovedesc că aşa e, dar mă mulţumesc să pot spune la final:"Măcar am încercat."

Şi a fost bine.

Uneori, nu simţeam nimic, dar acum e mult mai bine.

Şi le mulţumesc persoanelor care m-au ajutat, indiferent cu ce sau cine.

Am înţeles că ceva ce părea la început cea mai bună idee, e doar o altă greşeală.

Că ceea ce am vrut nu era bine pentru mine.

Că trecutului îi e mult mai bine acolo. Că există mai bine.

Că unele alegeri le-am făcut pentru că trebuiau făcute.

Că trebuie să ştii să spui "stop" (still working on it)

Că o vioară şi-un pian pot face totul să se schimbe.

Sau un saxofon şi o melodie care te face fan înrăit al unei trupe.

Că nu există nimic mai frumos decât prietenii care te acceptă aşa cum eşti, deşi ar da orice să schimbi unele lucuri. Şi asta pentru că le pasă.

Că minţi geniale aparţin persoanelor care nu au fost niciodată libere.

Că iarna există pentru a cunoaşte oameni minunaţi.

Cum e să scrii din iubire de oameni, nu lucruri sau idealuri.

Că un lucru pe care îl începi, mereu altfel, e în sfârşit în stadiul final de metamorfoză.

Că tu ţi-ai terminat schimbarea pentru mult timp. Deşi unele obiceiuri proaste trebuiesc oprite.

Că poţi să-ţi rupi sufletul într-o mie de bucăţi, şi să treci peste până la urmă.

Că oamenii pe care îi sperii la până la 3 dimineaţa, cu extrem de multă sinceritate, ajung prieteni buni.

Că oamenii sunt încă frumoşi.

Că iniţierea oamenilor în locuri şi obiceiuri noi, poate să iasă chiar frumos.

Că muzica transmite mai mult decât trebuie. Şi uneori, când mutarea e aproape, stări diverse când asculţi folk şi eşti în bar.

Că mierea cu miere e cel mai bun desert.

Că spirtul te face spiritual şi capabil să vezi satanismul şi nebunia din omul de lângă tine, şi din tine.

Că prietenia se leagă în stări şi feluri şi locuri diferite.

Că oamenii inocenţi sunt mai parşivi decât ai crede.

Şi multe, multe alte lucruri.

Vă mulţumesc, şi vă iubesc, deşi sunt cea mai mare nenorocită.

PS: nu-mi vine să cred cât de sinceră am fost, recitind asta.

Suveniruri din alte lumi

De unde vin eu, timpul nu există. Secundele se transformă în ore, anii sunt momente scurte, care dispar imediat.

Cuvintele noastre sunt înlocuite de culori şi sunete, care plutesc ca un parfum prin aer.

"Nu-ţi mai fie frică, totul s-a terminat. Rupe lanţurile fricilor tale, eliberează-te de ele şi găseşe liniştea de dinainte. Nu-ţi mai fie frică, totul s-a terminat deja. Lasă-ţi lacrimile să curgă o ultimă dată şi reuneşte-te cu lumea din care vi."

Vin dintr-un loc şi un timp în care mă rugam de parcă ceva chiar urma să se întâmple. De undeva unde îi făceam pe ai mei mândrii de mine. Eram lipiciul care ţinea familia aia şi prietenii împreună. Acum, ei nu mai vorbesc şi noi nu mai ieşim.

Am scris scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Scrisori pe care le-am aruncat sau le-am rupt în bucăţi.

Haosul din ochii şi inima mea nu poate fi văzut de nimeni altcineva, iar liniştea din mine mă distruge.

Du-mă departe, dă-mi un motiv, pentru că nu am nimic de câştigat.

Sunt pierdută şi singură.

Tu arăţi ca Raiul şi eu mă simt ca Iadul.

Anul trecut mi-am promis că anul ăsta o să fiu cineva, pentru că acum doi am nu mi-a ieşit aceeaşi chestie care mi-am spus-o în 2011 şi gândit-o de când nu mai ţin minte.

Încă lucrez la asta.

Pentru că sunt cine sunt azi din cauza, sau datorită greşelilor de ieri şi de până acum.

Am mâinile reci şi inima la fel de rece.

Nimeni nu bea o sticlă întreagă de vodkă de dragul de a o face, sau pentru distracţie. Şi asta nu se va schimba niciodată.

Nu mai sper să mă vezi în toate persoanele pe care le întâşneşti, pentru că sunt atât de dubioasă şi complicată încât vrea să cred măcar că nu mai e altcineva ca mine.

Pentru că ştiu ce înseamnă şi ce presupune asta.

Şi nu e ok.

Monolog inutil

 - Mi-ai spus că visezi la o lume mult mai mare decât tine. Şi că nu contează cât o să îţi ia să ajungi la tine, că poţi ajunge unde vrei, că drumul spre altă viaţă poate să fie oricât de lung, nu te deranjează. Şi ai prins totul într-un vis. Zâmbetul tău trebuie pus printre stele, şi nu îmi pasă cî nu eşti de acord cu mine. Eşti ruptă în atât de multe bucăţi, încât habar nu ai pe care să o urmezi. Şi aş vrea să ieşi din starea asta, să laşi lucrurile astea în spate, pentru că nu mai au sens. Ce a fost, a fost, şi poate e mai bine aşa. Ai sufletul amanetat, marcat, blocat. Nu ai fost bine psihic, nici atunci, nici acum. Nu mai regreta, nu mai lovi cu pumnii în perete, pentru că el nu mai trece pe aici. Eşti ca o molie, un arhitect, pentru că te-ai izolat de prieteni, de familie, de tot ce a avut vreodată sens în viaţa ta, pentru el. Şi lui nu îi pasă. 

Şi timpul stă pe loc. Pentru că vrei să-l găseşti, deşi ştii că el nu vrea. Nimeni nu poate schimba ce a fost, şi asta e bine, dar asta nu înseamnă că trebuie să rămâi acolo. Ridică-te şi pleacă. Aşa cum faci când filmele nu îţi plac, când cafeaua e prostă, când berea e caldă, sau liniuţa prea scurtă.

Ţi-ai canalizat toată durerea în suflet. Ţi-ai deschis inima şi ai uitat că cea mai mare slăbiciune a ta e că îţi pasă prea mult. Compasiunea e în natura ta, şi asta nu cred că o se schimbe vreodată. Nu te mai îngrijora, a fost acolo. FOST. Treci o dată peste, pentru că nu mai are sens să aştepţi.

 - Poate se întoarce...

 - Încă mai vrei asta, deşi ştii că nu o să se întâmple. Aş scrie tot ce s-ar putea, doar ca să te iubeşti singură, să nu mai ai nevoie de dragostea altora. Pentru că nu ţi-o oferă nimeni. O mie de kilometrii, trenuri, maşini, să mergi pe jos, până la urmă... Ai face-o şi pe asta, pentru nimic. Pentru că nu se va întâmpla nimic, pentru că nu o să îi pese nimănui, mai ales lui. Şi vezi ce a făcut din tine, deci, poţi la fel de uşor să renunţi la orice idee de mai bine, la orice idee care îl implică. Treci prin atât de multe, şi nimeni nu ştie asta. Ai nevoie de cineva care să te ţină de mână, să-ţi spună că totul o să fie bine, chiar dacă e la fel de speriat ca tine, chiar dacă nu crede asta. Indiferent cum stă treaba, sau ce se întâmplă. De ce te răneşti şi urăşti atât de mult? Şi nu îmi spune că meriţi asta! Termină cu căcaturi de genul ăsta. Trecutul e real, şi ai atâtea semne care să-ţi aducă mainte de asta. Vrei să fii singură, nu-i aşa? 

- Vreau să fiu singură acum, de fapt şi de drept.

- De ce? Ştii că niciodată nu a ieşit ceva bun când s-a întâmplat asta. "Un sărut pentru tot ce doare."

- Doar atât. Şi nimic mai mult.

- Mai ascultă încă o dată acelaşi cântec pe care îl asculţi de câteva zile. Dă afară toate lacrimile din tine, nu mai te preface că eşti o persoană puternică, pentru că nu eşti. Pentru că nu eşti ce vrei să pari, chiar dacă îi convingi pe ceilalţi. Când eşti singură, tu cu tine, nu mai eşti nimic. Şi uite aşa "nimic"-ul de tine a devenit ceva. Pentru că eşti o persoană naivă, emoţională, credulă, sinceră şi mincinoasă în acelaşi timp, mai ales faţă de tine însuţi, eşti o nenorocită, o romantică incurabilă, ai creeat atât de mulţi demoni pentru tine, încât nici tu nu mai ştii cine eşti de fapt. Dar eu ştiu. Şi ştii de ce?

- De ce?

- Pentru că noi suntem aceeaşi persoană, dar nu în acelaşi timp. Şi nu vreau să mori în ruşine, vreau să te înţelegi, vreau să te cunoşti. Vreau să te iubeşti aşa cum meriţi. Nu te-ai născut să fii un schelet, nu te-ai născut ca să fii altcineva decât eşti deja, nu te-ai născut pentru alţii. Te-ai născut să fii tu, să fii pentru tine, şi să îţi ajungi,